Despre alaptare si iubire

Am fost o norocoasa. Am alaptat doi copii cu cea mai mare usurinta din lume. Eh, nu chiar asa, dar retrospectiv asa imi amintesc. Stiu doar ca cei “doar” 30 ani abia impliniti si nici doi ani de rezidentiat m-au ajutat sa fiu senina si …senina si uite asa la Andrei a fost extrem de usor. Nu a venit nici vreo moasa, nici vreun consilier in alaptare, nici nu cred ca se inventase “meseria asta” acum 7 ani si ceva. Nu am nascut nici in cea mai fancy maternitate din lume, ba chiar dimpotriva, dar am cele mai dragi amintiri din viata mea despre o nastere. Da, acolo, prin Pantelimon. Cu inca 3 sau 4 vecine de salon. Grozav a fost. Vreo 3-4 ani am pastrat legatura si ne-am bucurat impreuna de copiii nostri.  Si nu, n-am avut rooming in, nu am stat cu copilul langa mine din prima secunda (asa a fost sa fie cu anestezia mea generala din alte motive…), Andrei a mancat cu brio lapte praf (ce-i drept dupa metoda veche cu canita, nu cu biberonul- ce tehnica aveau asistentele din neonat, jos palaria!, da, da in Pantelimon!!!). Si am mai si dormit, ca de la 12 la 6 dimineata nu ne mai primeau. Si da domne, conform noilor tendinte, mergeam ” in turma” la alaptat. Asa si? Sa va zic cum imi amintesc ca fiecare asistenta de neonat venea sa ne “invete” cate ceva si ce zicea una nu se potrivea cu ce zicea cealalata? Asa si? Am alaptat! Cum: pentru ca am vrut si pentru ca am putut.

Anul acesta se implinesc 10 ani de cand nu mai sunt doar “studenta la medicina”. 10 ani in care intr-un fel sau altul (caci nah, si in concediile de maternitate meseria mea a continuat…) am mancat pediatrie la micul dejun, pranz si cina. Si noaptea ca n-am avut de ales:). In acesti ani am invatat ca alaptatul este un proces care nu le este dat tuturor mamelor care vor. Trebuie sa si poata. Am mai scris candva despre asta, toleranta pentru acest subiect delicat trebuie sa defineasca relatiile medic-pacient sau chiar mama-mama. Eu am putut cu o lejeritate pe care rar o intalnesc la alte mame. Care se straduiesc, beau ceiuri, inghit tablete, platesc consultanti, plang, nu dorm, se mulg…Si apreciez asta. Si inteleg neputinta si disperarea. Si le strang in brate si mergem inainte. Cu sau fara lapte praf.

La Vladut amintirile sunt inca recente. 1an si aproape 7 luni. Stiu ca nu mi-am pus problema sa nu alaptez. Stiu ca inainte sa nasc s-au facut pariuri in jur daca ma prind 3 ani cu noul copil la san. Stiu ca nu as fi stiut niciodata sa intarc “frumos” un copil, pentru ca la Andrei a fost “urat”. Stiu ca peste vreo luna ar trebui sa plec vreo 4 nopti si toata lumea din jur se intreaba/intreba cum si in ce fel voi face. Stiu ca mai toti asteaptau sa-l intarc atunci. Si cochetam cu ideea. Si cu ideea pompei de san prin avion/aeroport/hotel cochetam in sinea mea. Nu spuneam nimanui, ca deh, inca era doar ideea mea. Si ma vedeam intoarsa acasa, stoarsa de dor si fara….De fapt nu ma vedeam asa.

Sunt 2 saptamani. De 2 saptamani omuletul meu de 12 kile juma, mare mancacios, care intelege tot si asculta partial vrea sa fie mare. Acelasi omulet care nu ma lasa nici sa ma dezbrac, care venea si in loc sa ma imbratiseze ma mirosea. Stiu, stiu, e un sirop postul meu de azi dimineata, in sambata premergatoare Pastelui, cand ai mei dorm linistiti si in casa miroase doar a cozonac primit (multumesc…) pentru ca…munca munca munca. Dar doare. Doare cumva picurator asa, sufletul. Ca atunci cand ai vrea sa-l pui la san, el intoarce spatele. Ca se trezeste se uita in ochii tai si nu vrea. Nu mai vrea. Ca tot ce era drag si poveste si iubire si alint vrea el dintr-o data sa dispara. Si ma simt abandonata si refuzata. Si el vrea, e baiat mare si vrea asa. Si daca insist…ma musca. Si initial m-am gandit ca ma musca iar pentru ca m-a durut prima data si am reactionat. Dar nu, el nu vrea, eu insist, el ma musca si apoi se uita pe sub gene in ochii mei ca si cand m-ar certa: “nu pricepi? Nu imi mai trebuie…”

alaptare

Nu stiu inca daca se va termina aici. Probabil insa ca da. Stiu, stiu, eu insami am povestit “povestea” cu alte forme de iubire. Pentru ca nu, nu ma convinge nimeni ca acum e vorba de hrana. Nu mai este. E un alint si un dor si o iubire si o bebeluseala si o dragoste si o amintire a primei zile acasa. A primei zile impreuna. A primei zile in care l-am primit si pe “asta mic, baietelul numarul 2”, ca nah, asa a fost randul lui. O amintire, pe care in timp o voi pastra doar eu. Pentru ca ei pleaca. Acum de langa san. Peste cativa ani la scoala. Peste alti ani langa altcineva. Si eu imi doresc ca Radu sa aiba iar si iar dreptate, ca intotdeauna. Si peste ani sa raman cu “moshul meu” sa ne plimbam de mana in parc asa liberi ca la inceput, pentru ca am stiut si am putut sa-i lasam sa zboare.

Disclaimer: acest post a fost scris doar de mamica din mine. Alaptati daca puteti, oricand poate fi pentru ultima data. Alaptati cu drag si dragoste. Alaptati in intimitate, voi doi, pentru ca asa e legatura intre doi oameni care se iubesc, in doi, acolo e esenta. Alaptati din prima zi in care puteti si pana in ultima zi in care unul dintre voi doi…nu mai puteti/vreti. Paste Fericit oameni dragi! 

 


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

1 Comment on "Despre alaptare si iubire"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
carina
Guest
carina

Frumos articol. Momentele acestea frumoase trec repede, din păcate.

wpDiscuz