Dupa articolul de vineri seara , acesta nou ar trebui sa se cheme articolul de joi asteptand vineri seara. Il am in cap de satamana trecuta , dupa o intalnire spectaculoasa cu psiholoaga Monica Bolocan in care ne-a povestit despre tulburarea de atasament la copii. Suna foarte bine in titlu, si mai bine in capul meu care stiam toata povestea cu parentingul/luatul in brate/iubitul pana la adanci batraneti care sigur se bate cap in cap cu libertatea/timpul liber/epilat/pensat/ DORMIT/unghii/machiat/shopping/congrese/conferinte/intalniri cu bloggeri? ( pfuu cum arata specia asta ca eu nu vad cum/cand sa-i cunosc).
Ce am retinut eu din toata intalnirea de martea trecuta: ca oamenii aparent sunt singurele mamifere care isi culca ( a se citi incearca sa culce) separat puii. Acum sigur voi fi in ne/asentimentul multora dintre colegii mei (dar ce e nou in asta??) si voi spune ca nici macar nu am mai incercat pe Vlad sa il culc separat, desi ganduri initiale am avut, pentru ca nah un patut pentru el am amenajat ( a se citi primit, pentru ca am mai avut si la Andrei unul folosit pe post de depozit de jucarii si nu mi s-a parut necesara o noua investitie nerentabila). Am inteles ca primii doi ani de viata sunt cei mai importanti in punerea bazelor atasamentului, dar in mod particular cele 9 luni initiale. Ca in mod paradoxal inca exista pe lumea asta oameni care dupa ce au un copil nu reusesc sa se ataseze emotional de el, ca inca exista mame care nu deosebesc tipul de plans al copilului ( care intr-un fel se exprima cand ii este foame si altfel cand este bolnav), ca exista oameni care infiaza un copil dupa ani de asteptari si care ofera toooata dragostea din lume acestuia si care primesc paradoxal altceva in schimb.
Trebuie sa va spun ca acest tip de notiuni nu il preda nimeni in scoala, in modulele de psihiatrie infantila sau sa fie notat mic in vreun tratat. Ca fiecare coleg al meu poate avea alta parere, asa cum evident fiecare copil poate avea o alta opinie. Dar pornind si de la ce spunea saptamana trecuta Monica Bolocan cum ca pana la 24-30 luni NU apare constiinta de sine si ca orice incercare de educatie, sa-i spunem disciplina ea trebuie sa apara inceapa dupa 2 ani si jumatate, cumva am simtit ca ceea ce eu cred/simt nu poate fi departe de realitate.
O sa spun din capul locului ca, cu cat am mers in mai multe tari , cu cat m-am lovit mai mult si mai des de alte culturi, cu atat personal am empatizat mai mult cu ceea ce eu simt ca mi se potriveste. NU ma impresioneaza niciodata la nivelul de state of art apucaturile vestice sau de peste ocean, cred ca fiecare cultura isi are cutumele ei si cred ca asa cum atunci cand diversificam un sugar recomandarile tin seama mereu de obiceiurile tarii, asa si in educatia copilului trebuie sa ne adaptam. Nu ma impresioneaza, si mai ales in acest context al atasamentului dezvoltat aproape exclusiv in primii 2 ani tarile vestice care incurajeaza incadrarea sugarilor mici in colectivitati de tip cresa sau gradinita de la 6 luni. Tot tarile nordice de exemplu sunt insa si destul de permisive cu concediul parintilor, implicarea tatalui in cresterea copiilor, pe cat sunt de stricte cu orice masura de agresivitate fata de copil. Imi amintesc cu …pauza de gandire as zice, cum o familie draga mie, emigrata inca din perioada de sugar a fetitei in Suedia, a fost retinuta peste noapte dupa un accident in baie, ei insisi ingrijorati prezentandu- se la spital cu copilul dupa o cazatura fara urmari fizice vizibile. Motivul: pata mongoloida pe care cea mica o avea din nastere, care a devenit subiect de suspiciune. Pe de alta parte poate ca in acest fel agresiunile adevarate fizice sunt mult mai rare.
Am scris despre asta pentru ca am inteles ca fara un atasament corect, fara iubire si eternul luat in brate in primele 9-24 luni sau medical vorbind fara contact fizic si senzorio-motor copilul NU se poate detasa si nu va functiona niciodata ca un adult independent. Poate ca unele dintre cele citite nu se vor aplica niciodata copiilor nostri, din fericire, dar ne ajuta sa ne intelegem pe unii dintre noi, cei crescuti cu cheia de gat si barda la brau. Exista si astazi modelele extreme, din pacate, de la cei care isi neglijeaza copiii din lipsa de cunostinte sau aptitudini ( persoanele nescolarizate, fara serviciii, din comunitati etc), la cei care au atat posibilitati intelectuale cat si suport financiar si care ajung fara sa constientizeze in aceleasi situatii: cei care muncesc foarte mult ca si timp, ajung dupa ce copiii dorm, cei care considera ca bona ii poate inlocui si o lasa doar pe aceasta sa mearga cu copilul la doctor, la recoltare analize, la evenimente sociale (petreceri/zi de nasteri), la spectacole, cei care isi trateaza copilul mic ˝ca si pe un adult˝ in miniatura, folosind explicatii si reguli, cuvinte prea sofisticate pentru varsta lui.
Ce cred eu: din motive multiple care tin de dragoste, afectiune, atasament, educatie, disciplina, sistem imun, toate la un loc ma fac sa cred, si de mai multi ani, faptul ca nu este nici o fericire sa ai un copil institutionalizat de la 6 luni/12 luni/18 luni si ca nimic nu inlocuieste o varsta de 3 ani la care majoritatea vorbesc, comunica ce li se intampla, au deprins antrenamentul la olita, sunt capabili sa inteleaga ca un abandon dimineata nu este pentru toata viata. Plus valoare pe limbaj sau socializare pot exista la copiii care merg in colectivitate, dar toate sunt rapid recuperabile dupa 3 ani.
Voi argumenta evident si prin modalitatea in care un copil de 1 an face fata racelilor/bolilor de comunitate care sigur ca sunt si la 3 ani, dar altfel se pot depasi: riscul de deshidratare din enterocolite nu este la fel de mare, copiii stiu sau incep sa invete sa sufle corect nasul si asta ajuta foarte mult, primesc mai usor medicatia, nu mai varsa la fel de mult dupa accesele de tuse, sunt mai cooperanti, dar mai ales sistemul imun este mai matur si mai capabil sa ii ajute sa se apere corect.
Nimeni nu iti da timpul pierdut in defavorea copilului tau inapoi. Niciodata. Nicio serbare pierduta nu e recuperabila. Nicio premiere la care nu ai fost. Cand tragi linie si aduni, daca familia ramane prioritatea noastra numarul unu, niciun sacrificiu in devafoarea ei nu merita. Nu aduce plus valoare. Niciun stat prea mult la serviciu, nicio garda in plus, niciun bonus castigat, nici un job si nici macar un singur sef. Ganditi-va. Incercati macar. Daca nu noi, macar ei, copiii nostri.
Leave a Reply
4 Comments on "Tulburarea de atasament- cand este momentul pentru integrarea in colectivitate"