Cu inima pe ecran - Mamica Pediatru

Citesti si sublinezi cu markerul. Esti singura in incapere. E singura zi in care poti citi, acasa se bormasineaza (mereu mereu e cineva) sau copilul e calare pe tine. Ridici capul si se invarte. Pleci capul si se invarte. Te ridici din biblioteca si se invarte. Se invarte tot cu tine. Se invarte masa, casa, biroul. Te ridici si pleci. Incerci sa iei situatia asa cum e si sa lasi invatatul pentru alta data. Mergi cu spaima in cap spre casa. Te gandesti la copil si la tine si la ce sa faci sa treaca. Ai mai fost la filmul asta. Vii dupa o luna in care ai avut 6 garzi x 6 nopti nedormite x 6 dimineti muncite dupa cele 6 nopti nedormite. Adunai cumva zile in care plecai luni la 7 si veneai marti la 8 seara. Nu esti singura asa, asta e meseria asta, e pe viata. Sa muncesti. Mult. Nu conteaza salariul, e o meserie sfanta. N-a contat nici la banca, dar n-a ras nimeni, pentru ca doamna care v-a dat creditul era o doamna. Pe 30 ani. N-avea nici astfalt unde urma sa te muti, dar erau blocuri mai “bine facute” si era al vostru. Nu era nici in Bucuresti, dar ce conta. Urma sa mai faci garzi pana cineva s-ar fi hotarat sa-ti plateasca macar una din sase. Cineva de sus, ca erai rezident, un fel de rezistent. Si garzile rezistentilor nu se plateau, de la minister citire. Ei nu erau oameni de 25-30 de ani (treizeci) cu familii, erau pseudoadulti. Care suportau. Asa ca faceai fix ce puteai. Raspundeai la telefon, lucrai inca 2 zile dupa serviciu ca sa mai iei inca o data salariul tau. 10 milioane. Rezident de an 4 spre 5, cu copil de 3 ani. Rata era mai mare decat dublul salariului tau. Dar ce conta. Meseria sfanta sa fie. Ti-a zis doara nenea doctorul ala ca nu merge asa, ca nu se razbeste asa? Ca el si-a pus economiile la vanzare sa cumpere cu zeci de mii de euro praxisul unui pensionar pentru fiul lui? Ca mai bine dai la ASE ca toata clasa si in 3 ani ai o meserie! Manager. Acolo parea ca e viata. Sau la contabilitate, dar asta parea mai grea . Ca doar la psiho sau jurnalism mureai de foame. Asa era vorba mamei, si la 18 ani in anii imediat post revolutie era o idee sa nu te revolti. Si era o idee si mai buna sa nu ai idei.

Prea tarziu acum. Acum se invarte. Tre sa scapi de ameteala fara sa stie nimeni. Cum? Sa afle cineva ca ai clacat? E o rusine. nu ai voie sa clachezi, in meseria asta trebuie sa strangi din dinti si sa taci. Sa nu stie nimeni nimic. Cine nu mai poate e eliminat, mancat, tocat si ucis de sistem. Aici tre sa poti. S-a insurat cu tine asa? Sa stie ca asa va fi mereu.Ca vei gati cand vei putea, ca vei ajunge acasa sfarsita si vei fi leguma miscatoare inca o zi.

In biblioteca aia salasluiau in aprilie oricum doar altii ca tine si avocati, absolventii de drept, alti rozatori de biblioteca. Ce gatit? Cand? Intre 2 foite de Ciofu galben asezonat cu niste Ciofu mai nou? Ce copil? Din 30 zile pe luna 6 x2 erai la spital. Ca doar ziua de garda are si zi dupa garda. Si aia tot de munca e. Carevasazica lipseai 12 din 30 si in restu’ umblai buimac prin casa sa te recuperezi repede ca vine urmatoarea. Si mai aveai si de invatat, ca vine specialitatea, examenul ala pe care daca nu-l iei esti un somer de aratat cu degetul. Somer esti relativ oricum dupa examenul ala, dar luat macar mai ai speranta. Ameteala asta…doamne. Cum naiba sa scapi de ea? Si apoi tristetea, frica, teama, zacutul, fugitul, ascunsul, presiunea, toate se invart. Toate s-au invartit. Si cand s-au oprit, pentru ca da, la un moment dat cineva te-a iubit atat de mult, ai jurat ca niciodata. Niciodata.

Te iubesc. Si imi pare rau pentru tot restul lumii, dar eu nu te judec. Nici ca ai gresit, nici ca nu ai facut mai multe, nici ca trebuia sa faci mai putine, nici ca a fost sau nu a fost vina ta. A fost ce a fost. Doare rar spre deloc. A mocnit pana a murit. Dar niciodata, niciodata nu ii mai lasi. Sa simti ca vrei si nu poti. Sa simti ca nimeni nu intelege. Sa vezi ca nimeni nu poate traduce in consoane si vocale lipite suferinta ta. Ca nimeni nu pricepe ca nu glumesti si nu te alinti si nu esti trista sau amarata. Ca e altceva ce nu mai vrei sa traiesti. Ca nu are nimeni voie sau dreptul sa te judece. Judecata lor este despre ei, niciodata despre tine. Ca nu au de fapt dreptul sa sa isi dea cu parerea. Sau sa te nimiceasca. Desi o fac. Si asta e despre ei, niciodata despre tine.

A fost nevoie de aproape 44 ani ca sa te iubesc. Si de inca 10 ani in plus peste. Si de un om care nu a plecat de langa tine. Nu toti venim de acasa cu bagajul de iubire si de incredere la noi. Nu toti am trait povesti de succes in care mama si tata au fost sprijin si stalpi. Nu toti am putut depasi asta in totalitate. Nu toti nepotii au bunicii ideali. Nu toti copiii au parintii ideali. Nu toti parintii stiu sa iubeasca. Nu toti am fost iubiti. Dar toti am fi avut nevoie.

Depresia nu e tristete. Intr- o lume intr-o ingrozitoare rautate si agresivitate. Intr-o lume a judecatii online si offline. Intr-o lume a aratatului cu degetul. Intr-o lume in care nu te gandesti ca poti zdrobi si cu cuvinte un om. Intr-o lume “eu doar zic, fiecare face cum crede mai bine”, in care depasesti de fapt linia imaginara a bunatatii la fiecare cuvant. La fiecare virgula. Intr-o astfel de lume. Fiecare dintre noi traim un pic dintr-o astfel de lume. Si ultimii doi ani ne-au facut si mai rai. Muscam unii din ceilalti. Depresia nu e decat o consecinta a ei. Si depresia ucide, asa cum am vazut cu totii in ultimele saptamani. Si toti suntem partasi.