Maine e azi

Am atatea de scris pentru toate cele care par a se desfasura in jurul meu ca si cand viata merge si eu NU POT. Eu scriu de drag, de placere, de emotie. Intotdeauna cand am scris pentru ca trebuie nu am putut. Scrisul pe mine m-a eliberat si m-a facut un om fericit, dincolo de medicina. Dupa 16 zile de viata aproape inghetata am deschis calculatorul. Imi vajaie inca in urechi ceva si simt nelinistea.  Viata merge orice as face sau nu as face eu.  Si daca ma prefac ca e bine si daca scriu alarmist. Am tacut. Am tacut pentru ca la medicina chiar ma pricep, iar la razboi nu. Am incercat sa caut stirile reale in noianul de informatii care au venit tavalug. Dupa cateva zile am renuntat. Sinusoida de sentimente m-a coplesit. Cui nu i-a inghetat inima cand se muta “armele nucleare in pozitie strategica”? Pai din covid mai scapai, din mizeria aia nu. Mizeria aia, intelegeti, nu e ca la Hiroshima. E pentru un continent intreg. Nu te salveaza nici Aruba si nici Africa de Sud si nici pivnita aceea care mi s-a oferit mie pentru ca cineva crede ca SUNT OM. Halucinant despre ce scriu, nu? Halucinant.

Nu-mi vine sa cred cum dupa 16-17 zile totusi functionez mai bine ca in ziua 1. Nu-mi vine sa cred cum omul asta se ADAPTEAZA. Cum iubirea  te ajuta sa mergi, fie ca o faci pe sarma sau nu. Atata adaptabilitate nu am crezut nici eu sa avem. Dincolo de drama refugiatilor, 2,5 milioane astazi, ramane drama de ACOLO. Si tot ce e in rest. Frica. Frica de razboi. Am vazut o singura data, adolescenta fiind “La vita e bella”. Tot ce vreau e sa NU il traiasca si copiii mei. Si copiii vostri. Si toti copiii….

Cum am functionat? Mi-am amintit de ce mi-a zis tata dupa ce, candva pe la 19 ani nu prea mai vedeam ce pot face daca nu intru la medicina. Muncesti. Zilnic. Faci ceva. La mine a fost mai simplu in timpul saptamanii. Si dupa ce 2 ani am trait doar in weekend, de 17 zile traiesc in timpul saptamanii. Asa ca vine randul vostru, al pacientilor mei. Care nu au lipsit si care au adus in cabinet inima. Au pus-o pe biroul meu si am functionat impreuna. Cu frica, cu emotii, cu suparare, cu dezamagire, cu tristete, cu panica, cu furie si cu frustrare. Am masurat, am cantarit, am auscultat, am tratat, am diversificat, am scris retete. Cred ca luni, luni prima zi dupa razboi a fost momentul prim de declic. ” Ne vedem peste 1 luna la vaccin, da doamna doctor?”- peste o luna? Cum va fi peste o luna??? Cand ….poate sa…Si atunci a fost punctul maxim de inflexiune negativa. Maine e azi, maine e acum. Nimeni nu ne-a luat inca SPERANTA.

Am o lista lunga: tata ( de data asta tata, da, tata, cel mai anxios om in pandemia de covid pe care l-am cunoscut, care a zis ca a trait destule si o vom trai si pe asta). Mos Craciun (se stie el) care stie sa traga cu arma, ca doar e militar, fie el si in rezerva, care mi-a spus ca televizorul se va inchide. Nedeterminat.Si ca toate jocurile se fac pe si cu emotiile noastre. Tatal Mariei si al lui Matei. Irinele, toate Irinele din viata mea. Copiii. Radu. Mama, asa vesnic optimista cum e ea, pana cand nu o mai crezi. Voi. Victimele, vecinii nostri care au fugit cu hainele de pe ei catre un cer senin. Copiii lor. COPIII…“Tataie, de acolo de sus, mi-am amintit cum mama te ducea la spitalul Militar in ploaia de gloante din decembrie 1989. Pentru ca aveai suspciune de cancer de prostata si mama nu concepea sa nu traiesti vesnic. Asa ca inca o data, de la tine catre mine, viata va dainui vesnic.”  Nimeni nu ne va lua speranta. Si nimeni niciodata nu ne va lua iubirea, compasiunea, emotia, bunatatea, generozitatea, emotia. Cand va uitati in est si vedeti un scelerat, nu uitati ca iubirea e ceea ce n-a avut niciodata. Si indiferent de cum va sfarsi sau de cum se va sfarsi, va fi un neterminat si un neiubit. Si din ura nimeni nu se poate hrani la infinit, pentru ca la un moment dat musca atat de tare din fiinta ta incat esti mort inainte sa te judece si sa te ingroape un glob intreg. Sigur ca geopolitica nu e cu sentimente. Si ca sa scrii despre iubire si ratiune cu gandul la un descreierat nu inseamna nimic. De aceea nu scriu despre razboi, ci scriu despre si pentru noi.

Noi TOTI vom merge inainte doar daca vom face ce am facut de 2 saptamani incoace: am iubit, am ajutat, am simtit, am muncit, am nimicit irationalul, am ignorat propaganda, am (AU) REZISTAT am uitat sa ne uram, am strans in brate copiii si am trait fiecare minut. Maine e azi.


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Be the First to Comment!

avatar
  Subscribe  
Notify of