Si, voi ce faceti cu amintirile?
Adicatelea noi astea, carora le-au cam crescut copiii si nu mai putem scrie nici despre scutece, nici despre diversificare, nici despre scaune auto pentru ca acum e desuet, in curand isi iau copiii carnet de masina si conduc ei. Ce faceti cu amintirile? Cum le punem si unde le punem? Astazi ne-am lovit de dvd-urile cu Thomas si strumfii si Kemi curiosul. Nu prezinta niciun interes pentru Vlad, DAR doar m-am uitat o secunda la ele si l-am vazut pe Andrei. Era mic, linistit, fericit si statea pe covor in mijlocul sufrageriei. Si slab. Ooo ce slab era Andrei si cat nu manca. Si cate scutece cu caca oribil am vizualizat cand veneam de la spital. Si cum m-am speriat la primul cu “viermi” maro si multi de la banana. Si cat mucus am vazut la viata vietisoarei mele. Si nu avea nimeni smartphone sa-mi trimita si mie o poza sau sa-mi faca diferenta intre diaree si scaune semilegate.
A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Atunci as fi jurat ca mor de spaima si ca nu mai suport cat nu manca si cat nu crestea. In tot acest timp el era un copil atat de multumit in firea lui linistita, iubea trenurile si se juca ore intregi cu sinele de la Ikea si cu trenurile acelea de plastic de proasta calitate care se rupeau din pacate, nu din vina lui, atat de des. Imi amintesc intr-o zi de iarna cand am plecat din stagiul de psihiatrie pediatrica de la Obregia, un stagiu care mi-a dat fiori pe sira spinarii. Peste drum era un magazin cu de toate, de la chiloti la salam si jucarii. Tintisem locomotiva aia albastra, contrafacuta, care pufaia un fumulet probabil nu foarte sanatos: Thomas. Imi intrase extraordinarul salariu de medic rezident, undeva putin peste 5 milioane vechi la minunata varsta de 30 de ani. Habar nu am cat a costat Thomas: macar 2 ani a fost vedeta sufrageriei. Din fericire fumul toxic s-a terminat repede, dar mergea si scoatea sunete, ceea ce era extraordinar. Suratele lui originale costau undeva la o cincime din salariul meu (nu exagerez) si tronau miraculos pe rafturile din Cora. Am reusit pana sa-mi creasca copilul sa iau vreo 3. Erau de lemn si inca traiesc la loc de cinste, intr-o cutie veche plina cu sine.
Am mers pentru pasiunea lui Andrei in gari peste gari: erau dupa-amieze in care doar mergeam in gara sa vedem trenurile. Am vizitat toate muzeele cu toate machetele de trenulete. La matusa mea, tanti Iulia, in PIatra-Neamt, se trezea dimineata doar sa vada pe geam trenul care trecea. In vacanta de la munte era musai sa mergem in gara, sa vedem macar un tren pe zi, daca nu mai multe. Muzeul Trenuletelor din Sinaia a fost casa noastra vacante la rand. Imi amintesc o data cand am pierdut o programare la dentist pentru ca nu m-a lasat sufletul sa-l iau de acolo. Se schimbase tanti draguta cu un nene ingrozitor de antipatic, care statea in spatele lui sa nu strice nimic. Andrei NU a stricat vreo jucarie vreodata. Nu stiu cum de exista asa un copil, mai ales dupa ce l-am primit cadou pe Vlad, dar exista.
Si deci? Ce fac cu toata colectia de filme Thomas? Ce fac cu toate trenuletele lui puse in cutii? Stiti cat imi lipseste sina de la Ikea, aceea de lemn, in mijlocul sufrageriei? Este ca o amintire a celei mai fericite si probabil fara de griji REALE perioade din viata noastra de parinti. Nu stiu de ce, dar nu am aceleasi amintiri si la al doilea copil, poate pentru ca timpul a fost intotdeauna mai putin si grijile de adult din ce in ce mai multe.
…………….
De fapt copiii cresc. Si noi nu. Iar amintirile sunt proiectiile noastre perfecte intr-o lume din ce in ce mai imperfecta. In care unii se ragasesc din ce in ce mai putin.
Leave a Reply
Be the First to Comment!