Jurnal de inima jumulita

Am deschis wordpressu’ asta care imi e a doua mea casa de peste 30 ori in ultimele 14 zile. Am scris cateva randuri si le-am lasat in draft. Am vrut sa va intreb daca vreti sa va mai scriu ceva. Am vrut sa va scriu direct ce simt. M-am cenzurat.  Am ales sa tac pentru ca am, cu cea mai mare onestitate, sentimentul ca nu contez. Ca nu conteaza ce va scriu eu, ca nu mai conteaza, ca am fost intr-o iluzie. Nu am scris niciodata ca sa ma “iubeasca” lumea sau ca sa imi adun inimoare. Am scris pentru ca am simtit, am scris pentru mine, ca sa ma eliberez, am scris pentru ca am vrut intotdeauna sa scriu si nu am avut parte de aceasta meserie.

Daca voi credeti ca eu nu vad ambele/toate fetele monedei va inselati. Le vad. Ii vad si pe cei bolnavi, dar si pe cei saraci. Ii vad si pe cei care au ramas fara locuri de munca, dar si pe cei care au ramas fara parinti/unchi/matusi/rude. Ii vad si pe cei care nu au curaj sa se testeze pentru ca le e frica de reactia angajatorului, ii vad si pe cei care nu vor sa se testeze pentru ca nu cred “in covid”. Sau pentru ca nu inteleg la ce ajuta sa fie testati. Sau pentru ca NU au inteles sau NU au vrut sa inteleaga ca NU DSP ii testeaza, ci sunand la 112. Si ca daca au criteriile hulitei definitii de caz, vor fi testati.  Ii simt daca nu ii vad. Imi simt pacientii, ii simt de cum intra pe usa, de la fiecare gest pe care il fac. Ii simt de la masca pe care o poarta, dupa CUM o poarta. Stiu cine imi intra pe usa de la prima privire. Incerc sa am rabdare si sa educ educ educ educ si sa ma educ. Am pierdut lupta, sa stiti. Am fost invinsa, anul acesta m-a invins.

Am auzit de toate. Am auzit de la ” haideti doamna doctor, cam exagerati” la…” ma simt foarte rau, imi este foarte frica. Imi este frica sa nu mor”. Am auzit chiar si “daca eu mor, va rog sa va ocupati de copilul meu in continuare”. Am auzit si ca “toti vom face boala, pana la urma”. Am si suparati ca nu sunt deschise multe facilitati pentru cei care au trecut deja prin boala. Am si multi, foarte multi pacienti responsabili. Oameni care fac ce pot, care imi spun o vorba buna, care ma incurajeaza, pe care ma sprijin. Da, pe ei ma sprijin.

Nu pot sa scriu despre…unghii friabile sau despre ce frumos e sa fii mama cand sufletul meu e ca un butoi cu pulbere. Anul acesta mi-am numarat prietenii. Anul acesta am invatat, mai mult decat niciodata, sa spun NU. Anul acesta NU mai ai loc de intors in sufletul meu, daca nu ai tras la aceeasi caruta. Anul acesta as vrea sa dispara si sa UITAM cu totii ca a existat.

Niciodata nu am fost atenta cum infloresc copacii sau cand si cat de repede vine iarna pana anul acesta. In ultimii 12 ani am nascut de 2 ori, m-am intors de doua ori la serviciu, am dat doua examene majore, unul de specialist si unul de primariat, am intrat la doctorat, am picat un examen de post, am ales sa nu plec din tara (inca, de ce oare?), am crescut doi copii asa cum m-am priceput si am alergat mult. Am facut in toti acesti ani, ca si in 2020 tot ce a tinut de mine sa fie bine. M-am trezit in fiecare dimineata cu gandul sa imi fac treaba bine, sa fiu serioasa, sa ii multumesc pe toti. Da, sunt destul de neterminata pe dinauntru, pentru ca nu stiu ce ma multumeste cu adevarat pe mine, dar cred ca nimic, absolut nimic material.

Am urmarit pana in acest moment 30 copii care au avut covid. Am trimis unul singur la internare. M-am prins de un PIMS la o fetita care a trecut prin boala fara niciun simptom. Am vaccinat din 1 septembrie 121 de copii cu cel putin un vaccin, desi nu sunt medic de familie. Am  raspuns in medie la 40-50 mesaje pe saptamana si cred ca exagerez in minus. Am facut nenumarate emisiuni live, am scris pentru blog, pentru site-ul Regina Maria 4 articole in fiecare luna, pentru alti parteneri, pentru Republica (pentru asta sunt foarte foarte fericita). Am scris in fiecare saptamana si am explicat de cate ori a fost nevoie ce sa faceti sau ce sa facem ca sa fie bine. Asta a fost bula mea. Pentru ca asta sa se intample, Radu a fost mama si tata. A pus mancare, a ajutat la teme, a supravegheat clasa zero online, a facut curat, a predat matematica de clasa a V-a, a pus iar masa. A intins rufe, a spalat rufe. Toate astea fiind cu MUNCA DE ACASA, in 2 camere din care numai una are usa. Sufrageria este un open space. Bunicii au gatit, de 9 luni au gatit cat pentru toata viata lor. Ne vedem de 9 luni la schimbul de oale in cel mai bun caz in fata blocului. Suntem robotizati, mecanizati, organizati. El plateste toate facturile, eu ma duc la cumparaturi. El face la matematica cu Andrei, eu repet si repet si incerc sa il fac sa lege literele in cuvinte pe Vlad. El se preocupa de proiectele lui Andrei, eu trebuie sa vin acasa cu fisele lui Vlad, sa cumpar de la librarie saptamanal ce ne trebuie la lucru manual, sa nu ratez nimic din ce se scrie in mailurile de la scoala. El se chinuie sa ii mai scoata din casa, eu odata intrata ma prabusesc de cele mai multe ori iremediabil.

Am obosit, am imbatranit, am epuizat orice urma de rabdare si toleranta. Daca nu se va schimba ceva major in 2021 vom plange, da, mult si pe multi. Si tot efortul nostru de pana acum va fi fost degeaba. Se termina 2020 intr-o luna si unicul lucru pentru care ii sunt recunoscatoare e ca in acest moment, in aceasta clipa, suntem toti ai mei VII.  In rest duca-se.

S-ar putea sa te intereseze si:

Privirea care te iubeste neconditionat

Ascultam  zilele trecute un podcast cu Oana Moraru si vorbea despre toti adultii din batatura [citeste mai mult]

De ce nu este chiar atat de valida "arma crimei", proba 48?

Care este contextul? In 2020 Statele Unite amenință că vor întrerupe finanțarea Agenției Mondiale Anti-Doping (WADA) [citeste mai mult]

Ce-ar fi facut bunica daca....

Am in minte de ceva vreme postarea aceasta. Intr-o lume a filmuletelor scurte, in care [citeste mai mult]