Cand ninge peste inima ta, pentru copilul tau - Mamica Pediatru

Intotdeauna luna noiembrie a venit la pachet cu probleme, dureri si boala. Urasc noiembrie, cel putin pana in 20, atunci cand e ziua in care noi ne-am gasit, ne-am luat de mana in curtea liceului Lazar si am pornit-o. Cu 20 noiembrie incepeam sa vedem luminita…Pe 30 era sarbatoare intotdeauna. Andrei inseamna barbat, este prezent in mai toate limbile pamantului si mi se pare cel mai sonor si mai curat nume pentru un baiat. E atat de clar si puternic, cam cum a fost si baiatul acesta al meu tot acest an ingrozitor.

Probabil am ramas destul de singura in filmul asta in care NU ne vedem cu NIMENI in nicio casa sau restaurant sau …orice interior. In care singurele doua locuri in care nu port masca sunt casa mea si masina mea. Anul asta de sfantul Andrei nu au venit baietii la noi, nu s-au jucat pana la refuz, nu a mancat nimeni pizza, nu au dansat pe “just dance”- ca anul trecut spre mirarea tuturor. Nu ma mai aratati cu degetul, ca nu e despre frica. Daca era despre asta probabil intepeneam in casa din martie incoace. Nu e despre nicio panica si despre nicio ipohondreala. E despre respect. Respect pentru reguli, pentru medicina, pentru colegii mei care stau acolo si respira stres zilnic. Respect pentru mine si munca mea de 9 luni incoace. Respect pentru pacientii care sunt programati pana in martie si care ma asteapta. Respect pentru copiii mei. Respect pentru Radu care ma SUPORTA asa cum sunt. De aceea anul 2020, cu toata iubirea pentru tara asta in care m-am nascut si am crescut 42 ani m-a gasit INADECVATA. Stiu ca nicaieri nu’s cainii cu covrigi in coada. Ca daca nu stiam asta aveam naibii si io mai mult curaj acum cativa ani buni. Tara si parintii nu se pot schimba niciodata si ii iubesti pana dincolo de moarte. Chiar daca moartea uneori e emotionala. E o linie izoelectrica.

Astazi pe Andrei l-a iubit divinitatea. A avut parte de cea mai frumoasa, spontana si autentica zi de nume din ultimele 11. A nins in Bucuresti atatea ore cate sa ii ajunga lui, cate sa simta bucuria si fericirea de a fi sarbatoritul, a nins cat pentru toata tristetea mea, a nins cat sa fie exact asa cum trebuia sa fie. Pentru ca, dincolo de reguli si respect, pandemia aceasta a fost si ramane si despre sacrificiu. Cat pot adultii sa inteleaga ca al lor sacrificiu e inspre binele, PSIHIC si fizic al acestor copii, care da, vor trai cu certitudinea unui virus care din fericire NU II OMOARA. Si ca noi adultii aveam datoria de a-i proteja, de a renunta la sindrofiile noastre, de a lasa orice non esential pentru a deveni EI ESENTIALI. Pentru ca ei au nevoie sa fie impreuna, sa se auda, sa se simta, sa se miste, sa respire. Ei sunt viitorul, lumii din 2020 si al tarii acesteia. Si noi, adultii anului pandemic 2020 probabil vom fi mentionati intr-o istorie viitoare un pic corijenti, incepand cu TOTI cei care ne conduc sau vor sa ne conduca si terminand cu ultimul individ care n-a inteles ca masca nu sufoca pe nimeni.

La multi ani scumpul meu copil! Sa ramai autentic, asa cum te stim, sa ramai tu, sa citesti in continuare, chiar si daca asta se intampla in timpul orelor online, sa cauti mereu drumul drept, sa ramai Andrei, atat de diferit mie, atat de diferit.

La multi ani Romania! Am prea multa durere ca sa mai iti spun ceva, doar sper ca atunci cand te vei trezi sa nu fie atat de tarziu pe cat cred eu ca va fi!