Subiectul reinceperii scolilor este unul greu si foarte greu. Am invatat ca 2020 e un an in care opiniile divergente nu doar dor. Pe unii ii sfasie, pentru ca mai mult ca niciodata apare “judgementul”. Da, eu nu mi-am dus copiii in parc. Si stiu ca multi altii i-au lasat si “uite ca n-au patit nimic, nah”. Altii au fost in tabere si nu li s-a intamplat nimic. Vorba sotului meu, lasa-i si tu o singura data si o patesc, cu certitudine :)). Si nu doar ca patesc sau patim noi (si acum ne uitam in oglinda, vedem cat de rablagiti suntem sau nu si tot nu vom sti cum ne va ferfenita sau nu eventualul covid). Dar nu as suporta gandul, vinovatia, spaima ca din cauza mea ar putea avea cineva/ oricine de suferit. Pe mine asta ma rupe bucatica cu bucatica. Baleiajul intre a-mi vedea sau nu tatal langa copii.
Am facut tot ceea ce am putut eu, ca om, mama si medic sa aduc un echilibru. Au fost in total 21 de zile la mare: 11 in Grecia, 5 cu bunicii ( dupa testare) si 5 cu noi in tara. Am adunat din bucati probabil peste 2 saptamani si la munte. Niciodata insa la restaurant sau terasa, o singura data la taverna in orasul de la poalele Meteorelor cand nu mai era nimeni. Niciodata pe faleza din Romania. Niciodata in mall. Niciodata la vreun magazin. Niciodata in vreun interior cu un alt copil, nici macar din familie sau dintre prieteni, fara masca, iar ocaziile acestea au fost 2. Am fost insa plecati in aprope fiecare weekend. Am vazut Transilvania, ne-am catarat pe toate dealurile, am iesit constant si cu alti copii, doar dintre cei apropiati si doar pastrand distanta fizica. Am mers cu bicicletele, am facut gratar, am stat in natura cat de mult am putut. Au fost la colegii lui Andrei in curte si s-au simtit foarte bine, inca o data pastrand distanta fizica (le multumim parintilor lor pentru grija si atentie). Imi amintesc o zi de iunie in care turna cu galeata, iar Andrei si bunul lui prieten stateau sub streasina casei la 2 m distanta si continuau sa sporovaiasca.
Stiu ca toate acestea NU GARANTEAZA ca nu voi lua covid. Nu sunt atat de naiva sa cred ca pot evita ceva ce pare a fi un inamic invizibil. Nu sunt nici atat de speriata incat sa nu ies din casa sau sa ma dezinfectez continuu. Respect insa TOT ceea ce pot fara EXCEPTIE si o cer si altora, daca asta ma lezeaza. Atentionez casierul daca nu are masca sau il rog pe cel din spatele meu sa se indeparteze daca este prea aproape. Plec daca vad ca nu am succes. Dar cel mai mult evit sa fac vreun “cadou” si altora. …
Stiu ca celebra de acum ” covidul nu pleaca, trebuie sa ne obisnuim sa traim cu el” are reverberatii diferite. Fiecare interpreteaza personal. Pentru unii inseamna sa traim normal, ca nu avem ce face, asta e, odata si odata tot ne vom imbolnavi. Altii considera ca restrictionand copiii ii traumatizam si atunci inchidem ochii. Unii aleg sa creada doar varianta convenabila. Probabil mesajul era de echilibru: nu ne expunem inutil, cautam sa traim cvasinormal, cu masca in interioare, cu distanta fizica in aer liber.
Am plecat de la scoala si am divagat. As putea sa spun multe si medicale, le-am scris pentru site-ul Regina Maria si puteti sa le cititi aici. Am vrut aici sa scriu asa cum simt, departe de medicul din mine, din ultima zi de vacanta inainte de…ce va fi sa fie.
Vlad abia asteapta scoala. El simte nevoia sa se intalneaza cu prietenii lui. Poate sta ore intregi cu masca pentru ca a mai facut-o. Stie cum. Are exemplul personal. Sunt sigura ca nu se va apropia de niciun copil care nu poarta masca in vreun interior, iar faptul ca este vorba de un singur om, o invatatoare (..) imi da si mie o liniste.
Andrei e fericit pentru ca nu mai trebuie sa se imbratiseze cu nimeni. Relatiile lui de prietenie cu cei 2-3 baieti din clasa sunt mai puternice ca niciodata. Spera sa nu aiba profesori negationisti, asta ar insemna din start (incepe clasa a V a) o scadere a respectului pentru acestia. Ii este frica sa nu existe colegi care sa refuze purtatul mastii. Sper din tot sufletul sa nu existe aceste situatii, totul tine de educatia de acasa si de puterea exemplului. Va merge probabil pe jos 1-2km la scoala singur, pentru ca asa e situatia. Lui Andrei ii va lipsi bunicul care il astepta cu masa pusa si ii prajea cornul taiat in 4 si il ungea cu unt. Poarta masca fara probleme, o face de cateva luni. El e cel care ne reaminteste ca si pe casa scarii trebuie sa avem masca…Andrei probabil a adunat in interior, desi a citit mult, a dormit, a fost afara, a stat in mediul lui favorit, in natura, a cules mure, mere, cirese. Vom vedea in ani cum si in ce fel ne va fi zdruncinat acest 2020 si ce va urma lui. Pentru Vladut inca nu avem solutie de dus si adus de la scoala. Dar…si maine e o zi, nu?
Cat despre noi? Cine mai stie? Traim fara agende, pentru ca suntem nevoiti sa luam fiecare zi asa cum vine. Si vine. Si ne ia oricum prin surprindere. Cine ar fi crezut in 10 martie, atunci cand Vlad a dat evaluarea pentru clasa pregatitoare, ca fix sase luni mai tarziu vom inota in si printre covid, uitandu-ne dupa prima zi de scoala, asa cum ar fi trebuit sa fie? Nu am asteptari, nu am sperante. Singura mea certitudine sunt, ca in toata pandemia, ei trei. Si pe ei ma bazez sa inotam, chiar si contra curentului. Si inca…nu vreau sa moara frunzele. (ah, cititi-l, vorbeste despre o viata de dinainte de alta viata…ce naivi suntem noi oamenii, in fapt). Pentru ca stiti ce, frunzele nu mor niciodata de fapt! Depinde doar de noi sa nu le lasam…Sa aveti un an scolar SANATOS! Cum ar fi?
Leave a Reply
Be the First to Comment!