Statura redusă, definită în mod corect în raport cu genetica acesteia, este recunoscută comparând înălțimea unui copil cu cea a unei populații mari, cu un fond genetic similar și mai ales cu înălțimea părinților, care definește ținta lui genetică. Înălțimea copiilor este explicată de înălțimea adulților în 80% din situații, dar restul procentelor țin de factorii de mediu sau alți factori cu determinism genetic. Statura redusă este definită ca înălțimea, măsurată corect, sub 2 deviații standard (SD), față de media populației în care trăiește copilul, raportată la vârsta și sexul acestuia.
Datele de referință specifice sexului pentru înălțime, circumferința capului și greutate, au fost publicate pentru mai multe țări din lume, pentru mai multe subpopulații etnice și pentru cele mai frecvente tulburări genetice (sindrom Down, sindrom Turner, acondroplazie etc).
De anul trecut, există și în Romania aceste grafice (le gasiti la aceasta adresa) raportate la populația pediatrică a țării noastre, de aceea este ideal să le folosim, fiind mult mai exacte și mai specifice, comparativ cu cele publicate de OMS sau CDC (SUA). Maturizarea scheletului este determinată de vârsta osoasă, care se evaluează prin radiografie anteroposterioară a mâinii stângi și a încheieturii acesteia. Dar cum măsuram corect un copil? Cum știm cu exactitate care este înălțimea pe care o așteptăm de la el, având în vedere înălțimea părinților? Vom spune din capul locului că este foarte important să facem măsuratorile în cabinetul medicului, chiar și ale părinților. Studiile arată că bărbații au tendința să spună că sunt mai înalți, iar femeile să transmită medicilor o greutate mai mică.
Există câteva formule matematice de ajutor în predicția taliei așteptate:
– în cazul fetelor, înalțimea țintă în cm pentru o fată = [înălțimea mamei în cm +(înălțimea tatălui în cm – 13)] / 2
– în cazul băieților, înălțimea țintă în cm pentru un băiat = [(înălțimea mamei în cm+ 13) + înălțimea tatălui în cm)] / 2
Există vreo diferență între un copil măsurat întins pe spate și un copil măsurat în picioare? Da. Și de aceea și cele două măsurători se numesc lungime și respectiv înălțime. Întotdeauna înălțimea este ceva mai mică decât lungimea.Cum măsurăm corect lungimea/talia unui sugar?
O măsurătoare corectă presupune existența unui taliometru: o suprafață fixă, gradată, zona capului de asemenea fixă, copilul fiind așezat întins, astfel încât fesele, umerii și spatele capului să atingă în același timp suprafața plană, iar partea mobilă să măsoare la nivelul tălpilor copilului, cu ele ridicate și nu vârful degetelor. Dacă repetăm măsuratoarea de 2-3 ori, se îmbunătățește precizia acesteia. Trebuie să mentionez faptul că în practică acest lucru este destul de greu realizabil, sugarii sunt frecvent necomplianți și plâng mult.
Cum măsurăm înălțimea unui copil care poate să colaboreze și stă în picioare? Dispozitivul ideal se numește stadiometru, se prinde în perete și are un braț care culisează. Copilul stă desculț cu călcâiele, fesele și umerii lipiți de stadiometru sau de perete. Privirea este înainte, astfel încât să existe un plan orizontal (numit Frankfurt) care unește punctul cel de jos de la marginea orbitei cu cel mai înalt punct al meatului urechii.
Aparatele atașate cântarelor cu brațul mobil dau frecvent erori. Evident că și aici trebuie repetate măsurătorile, pentru a obține o valoare cât mai aproape de realitate. Chiar și momentul zilei contează, așa că măsurătorile trebuie făcute cam în același moment. În cazul primilor trei ani de viață măsurătorile se pot realiza la 3 luni, apoi indicația fiind de o dată la 6 luni. Nu uitați, creșterea nu este întotdeauna uniformă, nu ajuta cu nimic să măsuram un copil săptămânal.
De ce ne interesează atât de mult înălțimea unui copil?
Dacă ne referim la un copil care nu are niciun fel de altă patologie, de multe ori impactul socio-emoțional este extrem de important și este bine de știut că există soluții și că ele au fost cunoscute la timp și încercate. Ca medici, dar și în calitate de părinți, trebuie mereu să căutăm să depașim limitele în a rezolva problemele medicale la timpul lor, chiar și cele care pot părea neimportante, precum o înălțime mai redusă. În diagnosticul diferențial al unui copil scund ne gândim la copilul cu malnutriție, cu boală celiacă sau boală inflamatorie intestinală, cu astm sau fibroză chistică, cu boală renală cronică sau artrită reumatoidă juvenilă. Sigur, trebuie eliminate și bolile genetice, cum sunt sindromul Down sau Turner și se acceptă și existența unei staturi mici familiale, în care nu există niciodată oprire a creșterii sau vârstă osoasă mică, ci doar statura finală rămâne mai mică.
Dintre afecțiunile endocrine care sunt însoțite de statură mică amintim:
– deficitul de hormoni tiroidieni (hipotiroidism): hormonii tiroidieni sunt esențiali pentru o creștere normală. Rata de creștere în înălțime în hipotiroidism este foarte încetinită, iar odată diagnosticat și primit tratament, apare o creștere spectaculoasă. Semnele și simptomele pot fi subtile, de aceea toți copiii scunzi trebuie evaluați din punct de vedere tiroidian.
– sindromul Cushing, excesul de glucocorticoizi are ca parte a prezentării și statura redusă
– în cazul excesului de androgeni apare practic pubertatea precoce: are loc o creștere în înălțime rapidă și bruscă, dar în nefericita situație se inchid și cartilajele de creștere, astfel încât talia pe termen lung este dramatic afectată
– rezistența la acțiunea hormonului de creștere este o afecțiune foarte rară, în care există suficient hormon de creștere, dar acesta nu are cum să acționeze corect
– deficitul de hormon de creștere: acești copii sunt bine proporționați, dar scunzi și par mult mai mici ca vârstă decât sunt. În plus, aceștia au întârziere în dezvoltarea scheletului. Uneori cauza ține de o afecțiune a glandei pituitare, dar cel mai frecvent etiologia este de cauză necunoscută, idiopatică.
De peste 4 decenii se utilizează hormonul de creștere recombinat, un medicament care practic ajută copiii cu deficit să poată atinge o înălțime superioară. Din 2003 însă, FDA a aprobat utilizarea hormonului de creștere și pentru copiii care nu au deficit, dar au cel puțin 2,25 abatare standard sub media înălțimii, pentru că aceștia au cea mai mare probabilitate să ajungă la o înălțime, la vârsta de adult, cu aproximativ 2 deviații standard mai mică și care nu au nici o altă explicație medicală pentru această situație.
Ce trebuie să reținem?
Înălțimea mică poate fi un motiv de izolare socială și anxietate, mai ales în cazul băieților. Este important să urmărim pe curbele de creștere velocitatea (cum își păstrează curba) înălțimii și să mergem la endocrinolog și pediatru dacă apar stagnări în înălțime importante. Este vital ca măsurătorile să fie realizate corect și după aceea să căutăm sprijin medical pentru copiii noștri, pentru că soluții există. Deficitul de hormon de creștere la adult, cu debut în copilarie, se caracterizează prin prezența variabilă a unor caracteristici nespecifice, cum ar fi starea de depresie, lipsa stării de bine/energie pozitivă, modificări ale compoziției corporale, complicații metabolice care afectează glicemia și nivelurile plasmatice de colesterol, complicații cardiovasculare. Pentru pacienții cu deficit de hormon de creștere cu debut în copilărie care necesită continuarea tratamentului la vârsta adultă, ținta tratamentului este atingerea dezvoltării somatice complete după încetarea creșterii lineare, cât şi dezvoltarea masei osoase și musculare la nivel maxim. (1,2)
Tranziția pacienților cu afecțiuni endocrinologice de la setările pediatrice către cele de tip adult adesea este suboptimă. (3 )Tranziția corectă necesită implicarea atât a specialiștilor pediatri, cât și a celor de adulți, pacientul, familia acestuia și alți medici relevanți pentru acest proces. (4 )Clinicile specializate pe tranziție care ghidează pacientul în această perioadă, pot fi de ajutor în îmbunătățirea procesului. (5)În deficitul de hormon de creștere la adulți, tratamentul cu hormon de creștere are rolul de a corecta anomaliile metabolice, funcționale și psihologice asociate bolii. (1,6)
Referințe:
1. Ho KKY et al. Consensus guidelines for the diagnosis and treatment of adults with GH
deficiency II. Eur J Endocrinol 2007; 157: 695–700.
2. Clayton PE et al. Consensus statement on the management of the GH-treated adolescent in
the transition to adult care. Eur J Endocrinol 2005; 152: 165–170.
3. Hokken-Koelega A et al. Bridging the gap: metabolic and endocrine care of patients during
transition. Endocr Connect 2016; 5: R44–R54.
4. Hauffa BP et al. Managing transition in patients treated with growth hormone. Front Endocrinol
2017; 8: 346.
5. Nagra A et al. Implementing transition: ready steady go. Arch Dis Child Educ Pract Ed 2015;
100: 313–320.
6. Di Somma C et al. Cardiovascular alterations in adult GH deficiency. Best Pract Res Clin
Endocrinol Metab 2017; 31: 25–34.
Acest articol reprezintă o sursă de informare generală pentru dumneavoastră, dar nu poate substitui un consult medical. Pentru întrebări despre sănătatea dumneavoastră, tratament și alte aspecte ale îngrijirii, discutați cu medicul de familie sau cu un medic specialist.
Leave a Reply
Be the First to Comment!