Povestea umbrelei de ieri

Povestea umbrelei de azi.

Zilele tomnatice de februarie, cu ploaie si fara umbrela. Când suni din trafic după ce realizezi ca vei fi probabil fleasca până diseară, doar pentru ca ai uitat-o. Răspunde el, obosit si grăbit sa arunce la gradinita copilul proaspăt uscat de muci. Ii spui sa-si ia umbrela macar el si nu-l mai rogi nimic. 45 minute mai târziu intra in cabinet un bărbat cu o umbrela. El.

Cand vine iar ziua lui si iar esti in ceata completa. Si te gandesti ca poate macar de data asta iti va veni o ideea pe care sa o si pui in practica. Fiindca in teorie stii ca omu-si doreste sa vada Australia si Noua Zeelanda….si e doar nitel cam imposibil. Cand tot ce ti se cere e sa zambesti.

Textul de mai sus era ramas intr-un draft dintr-o alta viata. In viata dinainte de pandemie, 5 februarie 2020. Imi este dor pana in varful buricelor degetelor de diminetile alergate si aglomerate, de haosul din viata noastra, de mersul copiilor la scoala si gradinita. Singurul lucru pe care am reusit sa i-l ofer cadou de ziua lui, a fost ULTIMA reuniune in familie. 1 martie 2020, cand covidul batea deja la usa. Intre timp aproape ca vine ziua mea si zilele le numaram taindu-le din calendar, cautand week-endul izbavitor. Ne lasam copiii incuiati in casa, supravegheati cu camere web, pentru a mai duce zilnic fiecare razboaiele lui. Alergam apoi intr-un suflet acasa. Incercam sa uitam de cei din jur care par in continuare ca iesiti din tarc, intr-o fericire greu de inteles. Doar speram ca si noi vom trece peste asta, ca vom izbandi cumva si ca el imi va aduce inca o data, candva, umbrela la cabinet.

Atat. Orice as adauga este fix in plus si fix degeaba.

PS: pentru istorie, Romania azi 3/8/2020, inainte de ora 13, 53,186 cazuri, 2413 morti , locul 12 in Europa.

PS2: daca nu aveti nimic a spune, mai bine nu spuneti. Ura, furia, acuzatiile ca mint, le stiu.