Incerc de cateva saptamani sa inteleg (oare poate fi inteles?) comportamentul unora/multora deja, din jurul meu, de toate varstele si toate categoriile sociale in aceasta pandemie de coronavirus. Imi este greu sa o fac, am citit multe, i-am citit si pe ei, i-am ascultat, intai m-am revoltat, apoi am incercat, fara succes sa ii accept.
Uite asa am invatat eu cum sta treaba cu DISONANTA COGNITIVA. Ah, nu sunt psiholog, nu am pretentii de asa ceva, dar incep sa ma apropii de esenta celor care au cognitie (cumva aici era problema mea), dar nu au neaparat comportamentul asteptat in pandemia asta de covid. Pentru ca daca de la cei care scriu “ce-i” in fraza mea, nu am niciun fel de asteptari, marile surprize au venit din mijlocul oamenilor cultivati, cu macar bacalaureat, care merg pe principiul “e doar o viroza, o raceala”, o fi cum o fi. Cum sa fie daca in Italia sau Suedia, tari recunoscute una prin genocidul din martie-aprilie si alta prin metoda “la liber”, prevalenta bolii nu a depasit nicaieri 6%? E contagioasa, nici poveste, dar cu masuri de distantare fizica, masti purtate corect si spalat temeinic pe maini reusesti sa intri in 96% care raman sanatosi!
Pentru a suferi de disonanta cognitiva trebuie sa ai cognitie, ce e drept. Si cum e asta: atunci cand o persoana are idei total opuse, total contrarii si traieste in aceasta situatie. Exemplul clasic este cu fumatul, stim ca ne face rau, ca putem face cancer pulmonar, ca se moare din asta, dar continuam sa fumam pentru ca ne simtim bine pe moment, suntem acceptati de grupul in care existam si traim clipa. Cam asa este si covidul nostru: nu vrem toti petreceri, intalniri, nunti, cumetrii, mese intinse, mare, munte? Nu tanjim cu totii dupa viata de dinainte? Nu urla conspirationistii ca mor de tristete si depresie si ca nu exista viata fara imbratisari? Stim ca e rau, mai ales cei cu gandire rationala, dar continuam sa ignoram. Stim ca nu e cazul sa mergem cu totii buluc in parc, dar ce naiba sa facem, “nu mai rezist” este ceea ce aud atat de frecvent.
Nimeni nu traieste la infinit in aceasta stare de disonanta cognitiva. In general este obligat de el insusi sa ia o decizie si ce sa vezi? In majoritatea situatiilor decizia merge in aceea a gasirii justificarii: ” hai mai, Irina, ca exagerezi. Eu tin masca, dar si in birou?? Acolo nu, ne cunoastem, ne stim etc” Sau “am dezinfectant, mi-am dat masca jos pentru ca ma sufocam”. Mintea umana se apara orbeste desi stie ca greseste. Stie ca este o eroare, dar caracterul SLAB il face sa cedeze: ce zice grupul? Ma mai accepta grupul? In general in spatele unui asemenea gest este UN EU SLAB. Mai tineti minte ” iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac?”. Asta ne ajuta pe noi, ceilalti, care ne comportam rational si dimpotriva, devenim tinta lor, pentru ca intr-o situatie de criza pot ajunge sa fie mai multi. Ca doar multi se iubesc pe sine mai mult, decat isi iubesc familia (nu, nu radeti, avea sotul meu un coleg care litera cu l i t e r a e de acord cu asta).
Cu cat disonanta este mai puternica (sunt om inteligent, stiu ca virusul asta exista, am vazut ca se moare din asta dar wtf, mergem inainte ca o viata avem)…cu atat oamenii devin SI MAI CONVINSI de propriile explicatii, de propriile decizii, care sunt de fapt doar niste JUSTIFICARI. Este ingrozitor insa cat de departe pot ajunge justificarile acestea, ingrozitor pentru ca in aceasta pandemie nu e vorba doar de individ (obez, coronare infundate, continua sa manance fast food dimineata, pranz si seara). Este ingrozitor pentru ca actiunile lui, ale individiului care inventeaza scuze (SCUZE da…) afecteaza o comunitate intreaga. Sa le vezi panica apoi cand apare unul pozitiv…Inteleg ca ieri de exemplu a aparut un caz de coronavirus la Cosiliul Judetean Ilfov . Ce a facut romanul cuprins de FRICA (daaa… frica e ceea ce justifica asa un comportament): s-au testat toti angajatii (cati or fi, ca nu doar trei-cinci??) si au fugit acasa. Carevasazica TOTI au fost contacti? Toti direct? Probabil nu, dar ce sa vezi? Cum toti se cunosc cu toti in birourile acelea nu s-au protejat (cal mai posibil scenariu) si pentru ca la ei se poate (cum ar fi sa inchidem toata policlinica sau un spital intreg pentru un singur caz???”) au fugit cu tot cu scuzele folosite anterior ca niste sobolani lasi care parasesc o corabie in deriva. Sa nu credeti ca e vreodata vina lor ca au stat fara masca bot in bot. Intotdeauna e un vinovat si acela nu e propria persoana. E “nenorocitul ala” care s-a imbolnavit.
Cum iesim din gaura asta neagra? Cum facem sa intoarcem atata puhoi de lume de la a gandi distorsionat? Cum facem ca un om cu doua cognitii diferite sa inceapa sa realizeze ca propriile perceptii sunt distorsionate? Cum facem sa evidentiem EVIDENTA? Cum ii intoarcem sa isi puna masca pe fata si sa creada ca “paza buna trece primejdia rea?” Cum terminam acest conflict interior intre DORINTE (normale pana la un punct) si imposibilitatea de a le indeplini in aceasta perioada? Cei care ajung sa nege evidentele sigur, merg spre patologic. spre boala si acolo devine greu fara ajutor de specialitate sau fara sa iti moara un apropiat. Dar ceilalti? Cum aducem inapoi gandirea ratioanala si acceptam ca suntem in eroare!!! Intr-o eroare in care am cazut singuri si pe care trebuie sa ne-o iertam pentru a merge mai departe, dar trebuie sa o si CORIJAM.
De multe ori cand gresim refuzam sa acceptam. Stim ca am facut o activitate negativa si vin eu si iti spun ca nu e bine sa mergi la Mega fara masca. Primul si cel mai intalnit raspuns este de agresivitate, de aparare. Arunci rosii in mesager. De ce sa accept situatia de fapt, cand e mai usor sa argumentez pentru mine faptul ca “nebuna aia” ma hartuieste, “imi ia libertarea si eu vreau sa traiesc liber”. Omul care face e o eroare stie ca a esuat. Si nu se iarta usor, isi gaseste justificari : “am sinuzita cronica bilaterala pe dreapta, stanga in toate partile si am si astm si respir greu si si si etc ” Un esec duce la o stare de angoasa, deci mai bine transform cu o justificare esecul in succesul meu personal. Un succes efemer si subtire. Care are nevoie de cateva explicatii si ar cadea ca un castel de nisip….
Facem greseli cu totii. Dar le corijam. Daca nu le corijam ramanem infantili. Mai infantili decat acei copii pe care suntem datori sa ii educam. Si atunci, cand va mai maturizati dragii mei? Cand vor fi murit suficient de multi ai vostri sa fie inutil?
Leave a Reply
1 Comment on "Cand ne iubim prea mult sau despre disonanta cognitiva si covid"