Am in cap aceste ganduri de saptamani. Practic am vrut sa le scriu din ziua aceea in care s-a anuntat ca scolile nu se mai deschid in acest an. As minti sa spun ca nu am intuit asta pe 10 martie, in ultima zi in care mi-am dus copiii la scoala si gradinita. Sunt Irina, sunt pediatru, dar in apartamentul meu de doua camere pe 30 ani si in momentul in care ies pe usa sunt mama. Nu sunt doar mama, si asta o stiu zecile sau chiar sutele de pacienti care imi scriu si mi-au scris dupa program si carora de cele mai multe ori le raspund. Dar sunt in primul rand mama de Andrei si Vlad.
Andrei termina clasa a patra. Relatia noastra cu doamna lui a fost una de respect reciproc, doamna fiind un dascal impecabil. La ultima sedinta cu parintii la care am participat amandoi (iar, stiu, suntem ciudati) planificasem tabara copiilor, banchetul lor si premierea in sala de festivitati. Ca orice mama care traieste, munceste si respira pentru copiii ei mi s-a umplut inima. Am vazut cu ochii mintii fericirea de a fi FACUT CEVA in viata, terminand langa baiatul nostru scoala primara. De multe ori privesc inapoi si ma regasesc in clasa a douăsprezecea in statia de metrou Izvor, atunci cand am vorbit prima data cu Radu. Si plecand din acel moment si deruland cu repeziciune filmul a 24 de ani impreuna, un copil absolvent de clasa a patra este o multumire sufleteasca. E implinirea parintilor lui.
Sigur ca pandemia ne-a rapit aceste momente. Poate ca el nu stie exact cat de mult a pierdut, pentru ca el NU A TRAIT. Dar eu si taica-su stim. Dincolo de lectii online sau offline, dincolo de ultimele luni langa un dascal bun, bun, bun in sensul acela de rau de bun pe care le-a irosit fara sa doreasca nimeni asta…copilul acesta termina un ciclu din viata lui fara sa il termine cu adevarat. Stiti cum e? Nu se termina pana nu se termina. Daca pe mine ma doare sufletul cand ma gandesc la Andrei, oare cum trebuie sa fie sufletul parintilor si copiilor de clasa a opta? Dar a celor de clasa a douasprezecea?
Cand ani de zile iti imaginezi ca vei defila pe strazi imbracat cu roba, cand stii ca din toamna NIMIC nu va mai fi la fel, nici colegii, nici profesorii, nici banca ta, cand nu ai parte de “Ultimul clopotel”, cand emotia unui examen greu, vital din viata se amesteca cu tristetea izolarii sau cu disperarea incertitudinii, cum ramane cu sufletul nostru? Cate cicatrici se vor fi adunand in inimile parintilor si copiilor care traiesc aceste clase terminale intr-o padure deasa cu umbre si fara prea mult soare, incercand de unii singuri sa gaseasca o carare? Una umpluta cu dezamagiri, dar si masti, dezinfectanti, plexiglas, tuneluri de dezinfectie, temperaturi sub 37,3?
Absolventii din 2020 sunt si vor ramane o generatie aparte. O generatie careia i-a fost ciuntita bucuria. Careia i-a fost pusa la colt exuberanta. Careia i-au fost oprite iubiri de adolescent, priponindu-le in izolare. O generatie care s-a pastrat vie prin online, online-ul asta bun si foarte rau, care aparent apropie, dar care nu transmite. Niciodata prin online nu va fi ca in viu grai. Nu vei simti imbratisarea colegului de banca, lacrimile de despartire, nu vei simti emotia din ochii umeziti, nu vei avea pozele acelea la care ne uitam cu totii peste ani. In ianuarie eram usor trista pentru ca plecarea la banchetul lui Andrei se suprapunea peste un congres al meu si as fi revenit in tara abia la intoarcere. Azi suntem aici cu totii, toate paginile din agenda de dupa 1 martie au fost taiate si incremenite. Sigur, cel mai important din fraza de mai sus ramane “cu totii”. …
Absolventii din 2020 sunt generatia lor. Sunt generatia nascuta sa depaseasca si sa mearga mai departe. Sa se adapteze conditiilor negandite ale unei pandemii. Sa invinga si sa se bucure de ceea ce urmeaza. Sa nu uite si sa ierte. Iar parintii lor sa-si tina inima mica pentru ei insisi si sa creada in inima mare a copiilor lor. Si sa nu uite sa creeze amintiri. Cand va fi sa fie. Dar sa le creeze, pentru ca ele raman de neuitat. Si sa fie mandri pentru ca au reusit, copiii sunt oglinda sufletului parintilor lor!
Sa fie cu bafta la examen absolventi din 2020! Cum zicea sir Anthony Hopkins BELIEVE BELIEVE BELIEVE!
ps: noi doi am crezut. Pozele sunt din iunie 1997, la absolvirea Colegiului National Gheorghe Lazar din Bucuresti. Oricat de noua sau veche e rochia, oricat de misto e sau nu e prince charming, balul asta nu se uita niciodata. Oricand se va putea SA FIE!
Leave a Reply
3 Comments on "Absolventii din 2020"
Sigur trebuie sa credeți ca sunt si banchete cu rochia reciclata (m noh asa a fost a mea) si pe care nu l as fi ratat pentru nimic in lume:). Ca evident suntem diferiți. In rest nu mi spuneți absolut nimic nou despre mersul la job zi de zi de zi si ramasul sănătoși. Ceea ce e o idee si de acum incolo. Sa ne auzim cu bine
Ha, Ha, tot Casa Armatei, tot Lazar, 2008, tot cu sotul :). Ma intreb daca ei inca mai fac banchetele in locatia aia :)) Copilul meu este abia la gradinita, si tot mi s-a rupt sufletul pentru ea ca n-a putut participa la frumoasele activitati din Saptamana Altfel. La copiii din ani terminali chiar ma gandeam ca din pacate nu vor avea bucuria festivitatilor de la final, emotiile, pregatirile etc. Poate se vor gasi solutii si pentru ei cand se termina nebunia asta. Toate cele bune! (Mi-ati trezit amintiri minunate)