Scriu azi (azi de aici e de fapt azi acum 2 saptamani si jumatate)…pentru ca simt. Si pentru ca mi-e dor. As fi vrut sa scriu ca o fac in plina pandemie de coronavirus, dar nu stiu daca in plin asta a venit inca sau urmeaza (sa speram ca intre timp a venit, ca sa poata trece…). Am citit ieri la cineva fraza care ne defineste pe toti azi: plangem dupa viata de care ne plangeam. Nu stiu daca toti ne plangeam, dar cu siguranta aveam nemultumiri multe si marunte, care astazi nu ar valora nici cat o ceapa degerata….
Astazi cand avem o tara condusa militar, cand iti trebuie hartie ca sa iesi pe strada, lucruri de neconceput acum nici 2 luni. Astazi cand tatal meu sta de pe 5 (cinci) martie departe de copiii pe care de 11, respectiv 5 ani i-a vazut si i-a hranit aproape zi de zi. Astazi, ca in fiecare dimineata incepand cu 11 martie, prima zi dupa ce s-au inchis scolile nu cobor cu Andrei, nu ma intalnesc cu aproape niciun vecin, nu ma ingramadesc pe singura strada din Chiajna care duce spre Bucuresti, nu-mi mai da aproape nimeni prioritate, pentru ca e aproape nimeni ….Imi lipseste Andrei in spate. Imi lipseste sa-l iau pe Vladut de la gradinita. Imi lipseste sa ajung acasa linistita. Sa stiu ca baietii sunt bine, ca tata a gatit ceva bun, ca sunt deja mancati si se joaca in siguranta. imi lipsesc siguranta, certitudinea pe care le aveam. Am stiut de la un moment dat ce va sa vina. Pe 10 martie Vladut a dat evaluarea pentru clasa zero. Copilul meu, care a vorbit greu si care parea ca nu va avea niciodata rabdarea lui Andrei s-a descurcat entuziasmant de bine. In acea zi nu le-am imbratisat pe doamnele lui pentru ca stiam deja ca nu pot. L-am luat eu de la gradinita, am tras aer adanc in piept in timp ce priveam locul de joaca pustiit si m-am intrebat, ceea ce ma intreb si azi: cand il voi mai aduce din nou?
Nu-mi lipseste nimic altceva in mod particular. Nu-mi lipseste nimic material. Poate doar sa repar senzorul de benzina, care e stricat de 3 saptamani (5 saptamani intre timp), prajitorul de paine care a sucombat acum 2 saptamani (4) si mai nou sertarele de la bucatarie (incredibil, pe acestea le-a reparat sotul meu). Dar ce credeti? Pot functiona perfect cu ce mi-a ramas. Masina mea, una romaneasca, e fix la fel de buna ca una de 10 ori mai scumpa acum. Ma duce si ma aduce de la serviciu si atat. Si nici macar benzina nu consum atat de mult.Cu senzorul stricat, mereu suna a gol rezervorul. Asa ca saptamanal alimentez, cu…maxim 11 litri…. Imi lipseste linistea. Imi lipseste sa dorm cu adevarat, nu sa adorm ca sa ma trezesc in maxim 2h si sa citesc. Imi lipseste sa pot mirosi florile din parc. Imi lipseste sa pot admira magnoliile din Cotroceni. Imi lipseste sa pot sa ma plimb LIBERA. Fara scop anume daca se poate. Nu stiu daca cu adevarat lumea asta intreaga merita ceea ce i se intampla, daca avea nevoie de un reset ca sa inteleaga o data pentru totdeauna ca singurele lucruri cu adevarat valoaroase, nepretuite le ai…ACASA. Nu stiu daca dupa vom fi la fel. Sau cand va fi dupa. Nimeni nu stie.
Am primit nenumarate mesaje frumoase de la voi. Am primit poze, desene, copii care dorm cu pisici, incurajari. Va multumesc tuturor. Imi e dor de voi. Imi e dor de mine, imi e dor de o viata normala. S-a oprit timpul in loc si fiecare zi, e o alta zi si atat. ………………
Am inceput sa scriu textul de mai sus acum cred 10 (18) zile. Il continui acum, intr-o duminica, stand inghesuita in bucatarie, incercand sa-mi amintesc sau..sa uit alte duminici. Imi este dor in continuare. Nu-mi mai este frica. Nu stiu cum, am trait-o spaima asta, pana in esenta ei. Ma uit la curbele altor tari, ma uit la tot ce scriu colegii mei din afara, ma uit fara sa mai am asteptari mari. Am inteles ca NU va dura o luna. Nici doua. Am inteles ca e ceva care va dura MULT. Care va ucide mult. Care ne va lua din libertatea de dinainte si ne va face sa fim altfel. Care atunci cand va trece, nu va trece de tot. Care pana la vaccin va ramane dormanda, asta dupa ce vom fi trecut un varf si inainte de alt varf. Ca e posibil sa nu mai avem manifestari cu multi oameni in interior cine stie cat. Ca nu stim cand vom mai merge la cinema sau la teatru sau la concerte. Nu stim cum va fi cu meciurile de fotbal. Sau cu campionatele de gimnastica. Ca nu stim cand si daca Simona Halep va mai juca cu spectatori. Ca dintr-o data ne-am pierdut libertatea de miscare. Libertatea in general. Ca si dupa va trebui sa traim o alta viata. Ca efuziunile de imbratisari vor fi rare. Ca nu-l botezam pe piscotelul familiei luna viitoare. Ca nu mergem de 1 mai la mare. Nici de 1 iunie. Ca ne avem pe noi si ai nostri. Ca important este sa ramanem sanatosi. Si nimic mai mult.
….Au mai trecut 5 zile. Intre timp oameni pe care nu ii cunosc au inceput sa mai iasa pe strazi. O multime de alti oameni care respecta interdictiile si statul in casa sunt suparati si pe buna dreptate. Oamenii inca mai ies pentru ca vor doar o bere. Sau un sandwich. Printre ei unii care isi fac cumparaturi pentru 2 familii o saptamana. Sau care dau cu bidineaua unii langa altii in curtea blocului pentru ca sunt ..vecini. Ca si cand vecinatatea te-ar apara…..Cunosc si oameni care si-au pierdut pe cineva drag. Cunosc lupta care s-a dat in sufletul lor. Cunosc e un cuvant fad, pentru ca eu i-am auzit la telefon sau am citit crampeie din povestile lor, 10 minute si apoi …Ei au trait cu suferinta, panica, teroarea, speranta si apoi moartea omului drag. Da, cunosc astfel de oameni….exista, NU sunt niste numere pe un tabel. Iar COMORBIDITATILE acelea NU ar fi luat nimanui viata ACUM, daca nu era aceasta nenorocita de pandemie, care nu seamana cu gripa nici macar in ADN…Nu, faptul ca suferi de o boala cronica nu inseamna ca esti mai indreptatit sa mori.
Imi amintesc de bunul meu prieten, ruda prin alianta, om de la tara, cum ii place lui sa se descrie, care sufera de diabet insulino-depedent de pe la 12 ani. In fundul Moldovei el a invatat si sa isi faca injectiile cu insulina singur, copil fiind si sa isi dozeze glicemia. A invatat sa numere carbohidrati cand altii dau bani la nutritionist sa o faca pentru ei. A invatat sa traiasca dincolo de neajunsurile de a fi insulino-dependent, a invatat sa iubeasca viata, a invatat sa aiba o familie, sa isi creasca fetita acum aproape adolescenta. Si are 42 ani. El are toata viata inainte. In ultimii 42 ani a supravietuit tuturor virozelor si gripelor care s-au abatut si acolo, pe dealurile de langa padurea de argint a lui Eminescu. Colega lui de suferinta 27 ani, Botosani, decesul nr. 40 din Romania tot diabet insulino-dependent…Si atat. Nu mor doar oameni bolnavi sau bolnavi terminal. Diabetul, hipertensiunea, obezitatea nu sunt comorbiditati care sa te faca sa mori. Tatal meu are hipertensiune de la 35 ani si se trateaza. Si totusi ele apar acolo mentionate, in toate necroloagele care vin zilnic de la Departamentul pentru situatii de urgenta. Medical vorbind ele exista si sunt corecte. Uman insa, imi pare ca au tendinta sa devina justificative, ca si cand da, era asteptat sa moara un astfel de om, doar pentru ca avea o boala cronica pe care pana ieri o stapanea cu medicatie fara probleme. Cu care trecuse toate gripele ultimilor ani. Care nu erau Covid.
(sursa foto: facebook, cu multumiri autorului traducerii pe care nu am reusit sa il identific)
……..Ati vazut cu totii probabil cerculetele acelea cu unde poti fi in covid? (nu-mi place deloc exprimarea ” ce VREAU eu sa fiu”- pentru ca eminamente simtim toti toate starile. ..) Emotional toti am trecut prin frica. Am ajuns la un moment dat in zona invatarii, in care verific orice informatie, incep sa vad ca lumea se straduieste, ca in sfarsit producem si noi, Romania ceva, ca viziera mea cea draga e de la niste oameni care nu m-au lasat la greu, care nu doar ca mi-au daruit-o dar mi-au scris si un mesaj, chiar daca mesajul acela a fost scris pe toate celelalte viziere, de data asta a fost si pentru mine: REUSIM IMPREUNA. Si am ajuns in zona dezvoltarii, in care acceptam situatia, ajutam cat putem , CORECTAM ce este gresit in jur, sunt recunoscatoare ca EU (cel putin eu) merg inca acasa la baieti, de unde imi iau toata energia pozitiva. Am reusit sa si pictez cu ei intr-o seara, am reusit sa am un scop in a-i vedea FERICITI si MARI pe copiii mei, am mult mai multa toleranta fata de orice face Vlad si orice tavaleala pe care ne-o ofera. Am rabdare sa treaca. Si nu, nu renunt la a face ceea ce este CORECT si UMAN. Si cred ca TREBUIE sa REUSIM.
PS: Tot ce am scris mai sus a scris omul din mine. Medicul din mine il pastrez pentru mine si pacientii mei.
PS2: Am evitat de fapt sa dau drumul acestui articol in online. E mult despre mine, dar e despre mine de acum 3 saptamani, apoi de acum 2 saptamani , apoi de vineri dimineata. Apoi de azi. Sau de maine. Nu stiu cand voi apasa butonul de publicare. Fiindca pandemia ne-a facut uneori mai putin empatici. Si mai vulnerabili. Si mai judgemental decat am fost vreodata.
Leave a Reply
1 Comment on "Mi-e dor"