Probabil ca ar fi trebuit sa stau in fata tastaturii si sa va povestesc despre excursia noastra in Portugalia, cu date de zbor, cazare si tips and tricks pentru a face o astfel de vizita child friendly. In loc de asta stau in fata calculatorului si imi fug gandurile. A fost greu. Am plecat probabil cu un virus de acasa, de vreme ce cu 2 nopti inainte Vladut a varsat. Odata aterizata am varsat eu. Doua zile mai tarziu a inceput si Andrei. Cu diferenta ca Andrei s-a recuperat greu, dupa aproape o saptamana, practic intorsi acasa. A fost greu si frustrant, pentru ca s-a intamplat in vacanta asteptata si mult planificata.
Dar cel mai greu a fost pentru ca el. O data in plus va spun, a fi mama si pediatru e de multe ori un auto-sabotaj. Am adunat in saptamana din Lisabona atatea somnuri pe dunga, iepureste, cu o mana pe el si cu cealalta pe termometru sau oala sau cana de ceai sau telefon. Am adunat frustrare si durere, mi-a trecut propria greata pana i-a trecut a lui de tot. Nu m-a durut nimic o saptamana. Am fost atat de tensionata si de in alerta ca orice mama ne/medic. Am simtit pe propria piele ce inseamna sa fii doar pacient, am suferit langa el de parca eu eram cea care eram doborata de greata. Si a fost o banalitate de boala.
Privita din avion a fost o bagatela. Un amarastean de virus digestiv care si-a gasit de cuvinta sa ne atace in vacanta. Privita din interior vreau sa va povestesc doar despre dorurile lui. Nu, nu ii era dor de Fornite(sau cum s-o scrie). Nici de vreun joc pe telefon (mai are si din astea, recunosc). Ii lipseau soarele, marea, plaja. Ii lipseau excursiile, sa vada locurile frumoase. Ii lipsea sa alerge in voie, sa sara si sa topaie. Ii lipsea sa poata citi (a citit o cartoaie insa, nu s-a lasat). Ii lipsea sa construiasca vulcani pe malul oceanului sau sa se harjoneasca cu frati-su. Nu a vazut meciul Simonei, a dormit toata ziua aceea. Nu s-a bucurat cu adevarat de tramvaiul 28 pentru ca ii era greata. Nu a mai mancat a doua oara Pasteis de Belem pentru ca nu prea a mai mancat. Nu a mancat paella si nici fructe de mare. Nu a gustat peste.
Ii parea rau ca ne supara. Ii parea rau ca stam in casa langa el. Ii parea rau de fratele lui care il mangaia, il supara fata mea ingrijorata, pe care nu am mai stiut/putut sa o dau odata jos. Ii parea rau de taica-su care isi dorea sa ajunga la Cabo da Roca si a mers, asa cum a putut el, intre doua senzatii de rau.
E greu sa fii doctorul propriului copil. E greu sa fii mama unui copil bolnav. Au fost doar cinci zile care m-au secatuit, dar sunt mame care sunt nevoite sa lupte ani intregi. Ani si ani la randul, langa copiii grav bolnavi. Inima lor pesemne ca e un ghem mic care palpaie minut de minut pentru copilul propriu, care traieste prin el.
Asta am inteles eu din Lisabona. Ca e important sa fim impreuna. Ca e important sa te bucuri de ce ai cand ai. Ca e important sa iti iubesti neconditionat copilul, chiar si atunci cand nu poate sau face mai mult. Ca e important sa fim asa cum suntem. Ca e cel mai important sa fim. Si ca e ideal sa fim mame relaxate, dar in viata de zi cu zi sintagma asta poate deveni peste noapte doar un cliseu. Ca atunci cand am ramas insarcinata, acum 11 ani toate pozele erau cu lapte si miere. Ca a fi mama este si despre durere, griji, nesomn, plans, frustrare, teama. Ca a fi mama e o meserie pe care nu o inveti nici la scoala, nici din carti, nici de la altii. Vacanta asta m-a trezit o data in plus si am fost 7 zile doar mama lor. Nu a tuturor.
ps: sa fiti sanatosi! Da, e mai bine, acasa ne e cel mai bine…
Leave a Reply
2 Comments on "Mama copilului meu"
Din păcate, uneori, întâmplări de genul acesta parcă ne dă un restart, parcă vrem să fim părinți și mai buni să stăm și mai mult împreună, să mai lăsăm grijile și munca.