Nunta de fildes

14 ani dintr-un 20 august.
23 de ani de cand ne-am ciocnit intr-o statie de metrou intr-un 20 noiembrie ploios si infrigurat, in care am schimbat numere de telefon. Fix.

La care intai raspundeau parintii, care stateau lipiti doar doar sa auda. Un telefon care a sunat o saptamana mai tarziu decat intalnirea noastra.

Am avut noroc. O spun cu asumare si cu constiinta. Am avut noroc sa ma marit cu cel mai bun prieten al meu. Am avut noroc sa am langa mine un munte de toleranta si de rabdare, un om care sa ma inteleaga, sa ma accepte si sa nu ma judece. Un om care sa stie sa imi lase libertatea in doi. Un om care sa ma domoleasca si sa ma domine fara sa para ca o face. Un om despre care se crede ca e IN umbra mea, dar care de fapt este omul DIN spatele meu. Care ma tine la suprafata si nu ma lasa sa ma inec. Care conduce aceasta relatie, desi pare ca numai eu o fac. Care stie sa domine prin respect si atat.

Au trecut 16 ani de cand mi-a adus de peste mari si tari un inel, pe care mi l-a oferit fara sa spuna nimic. Au lipsit fonfleurile si asezatul in genunchi, a lipsit surpriza. Era iulie 2003 si tocmai revenise din prima lui luna departe de noi, undeva in Seoul. Imi amintesc cum eu am fost ultima care a primit ceva din trolerul acela imens si verde. Si am primit fara sa vada nimeni. A doua zi, in celebra cantina studenteasca din Poli de la Leu, unde ne faceam veacul, atunci cand nu existau decat telefoane fixe si puncte de intalnire aproximative mi-a promis ca vom fi impreuna. Ca vom face si nunta si copil si casa si ca vom fi doi mosuleti care ne vom plimba de mana in parc. La sfarsit.

Au trecut 14 ani de la nunta si inca e cea mai frumoasa nunta la care am fost vreodata. Si cea mai frumoasa rochie de mireasa. Una fara porumbei, calesti, decoruri, flori, fara sedinta foto, fara trash the dress, fara meniu degustat sau macar ales si cu o luna de vis de 7 zile pe litoralul grecesc. Pentru ca altcineva a insistat sa nu mergem la Predeal:) si ne-a ajutat sa se intample asta. Nu am uitat.

Am visat la o rochita Agnes Toma inca de cand ii admiram creatiile in magazinul din Piatra Neamt. Este o rochie pe care as purta-o si azi si peste 20 ani si care a costat undeva pe la 200 de dolari la acea vreme… bursa mea pe aproximativ 1 an. Este o rochie pe care el a vazut-o abia in ziua nuntii, este rochia pe care am simtit ca o vreau de cand m-am imbracat prima data. Un om cald m-a ajutat atunci sa o probez de cate ori vreau si a avut rabdarea sa ma lase sa imi savirez momentul. Nu am uitat si nu am uitat-o.

Au trecut 23 de ani in care am invatat si eu sa TAC si sa ASCULT. Sa il ascult. Sa cedez. Sa fac si eu compromisuri. Am invatat ca suntem doi in dansul asta….Intr-o lume in asa o schimbare sunt recunoscatoare pentru tot ce a fost. Nu am certitudini pentru ce va sa fie, nu vreau si nu ma ajuta promisiuni. Sunt fericita insa pentru tot ce am trait cu el si recunoscatoare.

Uneori esti atat de norocos incat intalnesti iubirea pentru o viata.Si atat de intelept incat sa inveti sa o pastrezi. Sau sa te lasi invatata. La multi ani, noua!

PS: daca va intrebati de ce Radu si-a schimbat azi poza de wall e pentru ca elefantii au viata lunga. Impreuna. Nunta de fildes.