Molima numita divort

Munca de pediatru de cabinet este pe alocuri nitel mai altfel decat munca de pediatru de spital. Si aici ma refer si la relatia emotionala pe care nitel timp in plus iti ofera posibilitatea sa o creezi cu familia din fata ta si evident nu si la complexitatea si dificultatea cazurilor din spital. Dar trebuie sa pun pe “hartie”pana la urma un fenomen pe care il pot descrie mai degraba ca si o molima. Stiti dumneavoastra bolile acelea contagioase, dar cu adevarat contagioase? Cam asa incepe sa fie si DIVORTUL dupa aparitia in familie a unui copil.

Si incep sa ma intreb, retoric sau nu, cum de se intampla? Si ce fac oamenii acestia, de nu se stiu unii cu altii, nu intra neam in contact dar fir-ar, tot iau boala asta paguboasa. Nu’s piholog (in parte pentru ca la un moment dat, intr-o anumita perioada inaintea erei noastre bineinteles nu am prea fost sustinuta), dar mi-ar fi placut, recunosc, si incerc sa ajut din postura de medic atat de mult cat pot. Insa acest subiect delicat ajunge de obicei la mine dupa ce evenimentele sunt deja clarificate si decise si de obicei mi se prezinta mai degraba din punct de vedere juridic, pentru ca parintii nu vor mai veni impreuna la cabinet sau tot ceea ce scriu poate fi folosit la un moment dat in instanta pentru a demonstra sau nu implicarea mai abitir a unuia dintre parinti in bunastarea ..medicala a celui mic.

Stim cu totii (cei care suntem parinti) ca filmele acelea din copilarie care se terminau inevitabil dupa nunta celor doi sau imediat dupa ce ea anunta ca asteapta un copil au lasat in mintea si imaginatia privitorilor ideea ca de-acum incolo e un lapte si o miere care vor curge etern. Ce nu spune nimeni e ca  nasterea unui copil e considerat in psihologie un stres la fel de mare ca o despartire definitiva si ca in fapt un copil indeparteaza , cel putin intial, cei doi parteneri, in cele mai multe situatii.

Nu sunt in masura sa dau sfaturi, dar observ.  Povestea aceea cu, stiti voi, dupa aparitia copilului mama se focuseaza foarte mult pe cel mic si tatal se simte neglijat, care suna mai degraba a cliseu din sitcomurile ieftine e  intrucatva adevarata. Dar ce simt eu ca e mai pregnant, de foarte multe ori, este un anume grad de inadaptabilitate a celor doi, nu doar din partea tatalui cum s-ar putea crede, la noul statut, acela de parinti cu norma intreaga. Multi isi doresc sa aiba impreuna cu copilul cam acelasi stil de viata ca si inainte. Foarte multi si cred ca reusesc, mai ales atunci cand in perioada de sugar calatoresc mult impreuna cu cel mic, povestesc unii dintre ei cu un anume grad de mandrie ca au fost la munte cu cortul sau in vama la vreun concert. Nu zic ca e rau, dar nu asta inseamna sa te adaptezi.  Ca in orice drum care vrea sa se intersecteze cu un altul, idealul este ca punctul acela comun de echilibru sa fie undeva pe la mijloc. Adicatelea nici sa nu facem nimic pentru ca la ora 13.32 copilul are mancarea de pranz si aceasta este o ciorbita  pe care in mijlocul drumului cu masina nu o avem la indemana (?), nici sa uitam complet de rutina celui mic, de nevoile lui, sperand ca noi ne putem distra pana dincolo de miezul noptii ca in vremurile bune.

Sa nu ma intelegeti gresit, nu vreau sa dau niciun sfat nimanui despre cum sau ce sa faca in cazul unui divort sau cum sa il evite. Relatez doar ceea ce simt dincolo de discutiile despre mancare si raceli cu parintii din fata mea. Simt cum  destul de putini dintre ei sunt capabili sa ajunga la un numitor comun in ceea ce priveste cresterea unui copil, fie ca vorbim despre cum mama e *exagerata cu mancarea doamna doctor* sau tata *nu se joaca suficient cu cel mic, vine prea tarziu acasa sau lipseste week-enduri pentru ca are delegatii multe*. Si mai simt ceva: undeva acolo lipseste prietenia aceea neconditionata, lipseste parteneriatul acela care e pentru totdeauna indiferent ca avem sau nu opinii diferite. Lipsesc toleranta si intelegerea fata de cel de langa noi, emotia care te face sa cedezi in unele situatii, sa accepti ca poate fi si altfel decat iti imaginezi. Lipsesc empatia si aprecierea. De multe ori din ambele parti: mama MUNCESTE atunci cand STA (impropriu spus STA) acasa cu copilul, exact asa cum tatal MUNCESTE la serviciu.

Si pentru ca sunt situatii in care ruperea unui parteneriat complet nefericit nu e intodeauna ceva rau, iata ce spun psihologii care studiaza mai indeaproape fenomenul:

• copiii vor avea doua case, in loc de una, dar fara certurile si discutiile care ar fi fost
• dupa ce taifunul despartirii trece atmosfera e de obicei una calma si linistita, oriunde ar ramane copilul
• doi parinti separati si fericiti  sunt de preferat decat impreuna si nefericiti
• copiii invata ca a face copromisuri conteaza
• copiii ai caror parinti alerg fericirea personala in dauna *sacrificiului* de dragul copilului vor avea un copil care va face la fel si va sti sa fie la randu-i un adult fericit (atentie, asta e valabila oricand, nu doar la divort)
• multi parinti devin parinti mai buni dupa divort (*nu se putea juca asa cu copilul si cat era acasa?*-aud asta de multe ori)

Pentru ca un divort este o molima pentru care nu exista vaccin, nu ne ramane decat sa o acceptam asa cum vine. Sa fie bine!

S-ar putea sa te intereseze si:

De ce nu este chiar atat de valida "arma crimei", proba 48?

Care este contextul? In 2020 Statele Unite amenință că vor întrerupe finanțarea Agenției Mondiale Anti-Doping (WADA) [citeste mai mult]

Ce-ar fi facut bunica daca....

Am in minte de ceva vreme postarea aceasta. Intr-o lume a filmuletelor scurte, in care [citeste mai mult]

Si interesul major al copiilor DE AZI care este?

Un principiu in drept spune ca exercizarea unui drept nu poate duce la ingradirea dreptului [citeste mai mult]