Copiii din noi si din voi

E 1 iunie si sunt departe de ei. Nu, volumul 5 din cartea mult dorita nu tine locul meu acasa. Nu, nici jucaria aceea cu sageti care l-a incantat pe merme nu tine loc de mine acasa. Nimeni nu imi tine in fapt locul meu acasa. Mama mea, cu care am dintotdeauna o relatie sa-i zicem complicatea este mereu mama mea. Si aseara, intre 2 avioane am simtit cumva nevoia sa-i spun ca sunt bine si sa stiu ca si ea e bine. Calatoream amandoua, una spre acasa, alta spre alte zari. Mama e doar mama, indifferent…

Mamica pediatru nu este mama perfecta. Nu am fost si nu cred ca voi fi vreodata. Sunt un om care mi-am carpit gaurile si care a incercat mereu sa invete din greseli. Care a avut sansa unui partener extraordinar si al unui tata impecabil pentru copiii nostri. Da, daca cineva este parintele ala perfect dintre noi doi, el este acela.

Am gresit ingrozitor cu Andrei la debutul clasei intai. Mai toti scheletii din dulapul copilariei mele au iesit atunci la iveala, fara ca macar sa ii simt sau intuiesc. Mai toate greselile le-am trecut in revista. A tinut putin, dar doare si acum. Sunt urme care au ramas si care sper sa dispara, daca se poate, pentru totdeauna. Relatia cu copilul tau, balansata intre a fi prea serioasa sau prea relaxata e grea. Am invatat in acesti ultimi ani, majoritar dupa ce a aparut si Vladut, sa imi respect copilul. Sa il incurajez, pentru ca da, el este acel omulet care in permanenta are nevoie de validare. Sa cunoasca limitele si sa le respecte la randul lui singur. Sa se iubeasca. Sa fie mai putin drastic cu el. Sa aiba incredere. Sa masoare succesul in zambete si bucuriile de fiecare zi, niciodata in calificative.

Nu am fost singura. Andrei are un dascal extraordinar la o scoala de stat. Are niste colegi care au format un colectiv placut. Are 2-3 prieteni buni. Are un frate care il adora. Si a inceput sa aiba liberul arbitru.

Vladut este invingatorul familiei. Este copilul bucurie, copilul care face viata familiei sa vibreze. Este baietelul poznas pe care l-am pierdut si l-am regasit dupa ultima boala, una serioasa care ne-a dat emotii majore. Este cel fara de care am fi fost saraci infinit, fara macar sa stim, atunci cand uitasem sa ma mai gandesc la noi, ci doar la a demonstra altora cat de multe pot eu in meserie. Am invatat, greu, prea greu, ca singura careia am ceva de demonstrat sunt doar eu.

Mi-e imposibil sa ma laud ca le citesc in fiecare seara. Sau ca niciodata nu uit sa le dau vitamina D. Sau ca eu ii ajut la baie mai mereu. Nici vorba… Dar incerc, atunci cand apuc, sa vorbim. Sa ne bucuram de mangaieri. Sa ne spunem ca ne iubim, cuvinte atat de absente in educatia unora dintre noi, cei dinainte de anii 90. Sa petrecem timp impreuna. Timp pentru a crea amintiri….

Azi imi lipseste asta, pentru ca asa a fost sa fie, meseria mea e departe de a fi una comoda, desi incredibil de frumoasa si ofertanta. Dar vom recupera. Asta pentru ca am inceput sa invat sa imi ofer si mie timp, fara sa ma mai ofer cu totul. E trist ca mai intodeauna e nevoie de un ceva negativ, fie ca este o problema de sanatate sau un insucces pentru a intelege ce bogati suntem atunci cand ne avem doar pe noi si ai nostri sanatosi.

V-am povestit despre copiii mei, azi de 1 iunie, pentru ca toti suntem pe undeva copiii unor parinti si parintii altor copii. Pentru ca ne iubim copiii exact asa cum sunt: talentati sau nu, castigatori sau nu, sanatosi sa fie! Si pentru ca imi este foarte dor de ei. Incredibil de dor, nu doar sa ii aud sau sa ii vad, ci sa ii simt, sa le simt durerile si bucuriile, sa le simt fericirea sau nefericirea. Sa fiu acolo..

La multi ani, copii!  Copiii mei, ai vostri, finii mei iubiti (am inca 3 baieti si o fetita minunata),  pacientii mei, ai tuturor, noi, copiii parintilor nostri, la multi ani tuturor!


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Be the First to Comment!

avatar
  Subscribe  
Notify of