Nu sunt perfecta si nici nu(mai) vreau

Mi-am abandonat blogul. Stiu ca pare ca am facut asta, dar de fiecare data cand deschid pagina de admin capul meu devine un mare vaj. Am sentimentul ca mi-am inchis inima, ca sa o tin acolo pentru mine si nu o mai las sa zvacneasca. Ca sunt la un maraton si trebuie sa strang din dinti. Ca sa treaca furtuna asta mare care zguduie pana si spitalul cel nou astazi.(e scris vineri noaptea, deh) Cam asa e si inima mea. Stransa bine acolo, nu cu fundite de 8 martie, ci cu sfori groase. Sa nu o mai calce nimeni in piciore, sa o tin pentru mine si pentru baieti. Inima mea mi-am reconstruit-o greu acum cativa ani, cu multe ore de vorbit si scormonit, ca sa gasesti profunzimea unei superficialitati aparente. Inima mea abia palpaia inundata de nefericirea de a fi imperfect. Pentru ca ziceti ce oti zice, lumea din jur te vrea perfect.

Oamenii vin si vor raspunsuri perfecte pentru copii perfecti. Totul trebuie sa fie la dunga: pediatrul ideal, educatoarea unica, invatatoarea perfecta. Copilul nestresat, liber, extrovert, cu limitele largi, care sa descopere singur, sa nu aiba granite prea multe si nici sarcini ca ale noastre. Toata lumea in care noi am trait a fost dintr-o data ingrozitor de rea: am avut prea putine activitati, eram prea chinuiti la scoala, se punea prea mult accent pe memorare si reproducere, nu aveam stima de sina. Multe dintre aceste idei la citim pe facebook, le audiem in conferinte, le spicuim chiar si in carti. Vrem sa fim parinti perfecti din primele luni de viata. Sa nu facem greseli care sa duca la consecinte fatale.

Spunea deunazi un psiholog ca inceputul sfarsitului este atunci cand parintele uita sa se uite la ceea ce simte, ci doar preia ceea ce presiunea din jur il face sa creada ca e corect de facut. Marturisesc, saptamana aceasta mi-am pierdut cumpatul la un moment dat. Parintii mai obisnuiesc sa vina cu liste (unele de-a dreptul exhaustive) de intrebari. Ani la randul mi-am exersat rabdarea in a oferi tuturor raspunsuri detaliate sau nu. Se pare ca rabdarea aceasta proverbiala nu(mai) este un izvor nesecat…Pentru ca multe dintre intrebari au de fapt raspunsurile in uitatul in oglinda. Da, am auzit de multe ori replica cu: nu am primit copilul cu un ghid de folosinta, dar cred ca a venit momentul sa spun SI EU cu mana pe inima aceea obosita si zdrentuita: da, dar nici copilul nu e masina de spalat, nici rufe, nici vase. Nu trebuie sa existe la fiecare pas cineva providential care sa valideze sau sa infirme un gest matern sau patern. Nu, nu avem raspunsurile perfecte la : de ce┬á plange in somn sau de ce se trezeste noaptea sau la noi putem sa ii dam sa manance doar la televizor sau cat de mult are voie sa stea in fund sau o doare burtica, ce ii dam/dar altceva nu aveti ca asta e medicament/da nu mai bine nu ii dam nimic, totusi?

Nu, nu sunt perfecta. A trebuit sa treaca aproape o eternitate de vreme sa accept ca nu sunt si nu voi fi niciodata perfecta. Nici mama, nici pediatru. Nu sunt, nu pretind a fi si va sfatuiesc din inima sa nu credeti nici despre voi, nici despre altii ca ar trebuie sa fiti/fie. Imperfectiunea este o cale de a invata din greseli si de a merge inainte. Cautati sa nu uitati propriile instincte, sa aveti incredere in voi insiva si in ceea ce simtiti. Sa intelegeti o data pentru totdeauna ca NIMENI nu poate iubi si ingriji copilul propriu mai bine decat parintii acestuia, atata vreme cat au, desigur, discernamantul unor oameni de bun simt si responsabili. Ca in multe, fooooarte multe situatii raspunsurile le gasiti in interior, nu in afara sufletului, ca nu exista raspuns universal corect in materie de puericultura sau parenting. Si ca un pediatru care iti raspunde intrebarilor si pare ca a inghitit un trilion de rabdare …nu e perpetuum mobile. So think and then ask. Twice. Think twice. Sa aveti ganduri bune!

PS: accept si rosiile. ­čÖé sa fie autohtone

 

 

 


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Be the First to Comment!

avatar
  Subscribe  
Notify of