Ce inseamna sa fii o mama buna? Suntem oare cu adevarat noi cele mai bune mame pentru copiii nostri? Nasterea naturala ne asigura un start suficient cat sa ne tina macar primii trei ani? Dar alaptatul? Ne garanteaza alaptatul un copil sanatos si atasat emotional? Asa cum nu ar fi unul alimentat cu biberonul? Sunt primii trei ani vitali? Cate carti le citim, cate ore stam cu ei, cate sta bona sau mai bine cate ore sta la cresa pentru a socializa cu ceilalti copii? Conteaza la cate piese de teatru ii ducem? Conteaza rutina de somn, pupicul de noapte buna? Cata importanta are cu adevarat gradinita cea mai buna din univers, in care mancarea sa nu fie de la catering, sa existe sala de mese separat de dormitor si metoda cea mai cea de educatie din lume? Sunt eu cea mai in masura sa ma intreb sau sa va intreb?
Ce vreau sa va spun in dimineata asta mohorata de luni, in care ala micu’ in loc sa fie la gaganita iar ne serveste o laringita de toata frumusetea si tuseste ca dintr-o toba dincolo (da, daca ma intrebati o sa-i fac totusi adrenalina inhalator in 10 minute, cand termin de scris) este ca undeva candva SPER sa conteze toate lucrurile pe care le facem impreuna. Pentru ca preadolescenta sau adolescenta sunt doua uragane (nuuu, tzunami) care te lovesc fix peste fata si suflet si care te lasa aproape pierdut in interior. Copiii mici devin mari si noi devenim si mai mari (in toate cele). Copiii mari sunt sau ii asteptam sa fie independenti. Noi suntem de ceva vreme la serviciul nostru, angrenati in programe, targeturi, ore tarzii. Copiii mari nu inseamna probleme mai mici. Dincolo de toate lucrurile materiale, excursiile, cadourile, petrecerile, filmele si teatrele, primilor ani, de cele mai dragute biciclete si trotinete, de mancarea bio si de programul strict, de timpul nostru bun, de conectearea cu copilul si de blandetea noastra vine un moment in care acest edificiu de caramizi se prabuseste. Pentru ca adolescenta are tendinta de a matura totul in cale. Totul, mai putin baza.
Dincolo de asta ramane un sentiment de bine de acasa si increderea. Nu sunt psiholog, se pare ca nu voi mai fi niciodata. Dar stiu, pe propria-mi piele, ca orice ar fi si orice ar face omuletul vostru dati-i incredere. Increderea asta oarba (ca e oarba oameni buni, la un moment dat) este cheia pentru a merge inainte. Spuneti-i ca este BUN, ca POATE, ca este important sa participe, nu doar sa castige. Nu puneti presiune pe el, fiti realisti. Uitati-va la ala mai mare de langa voi ( ati clipit de 5 ori si e deja la scoala!) si intrebati-va daca voi ati putea face atatea lucruri cate face el, la varsta lui: engleza, balet, gimnastica, inot, tenis, dezvoltare persoanala, teme, after school….toate alcatuiesc uneori programe infernale, de cate 7-8 ore pe zi, daca nu mai mult.
Am ajuns sa spunem toti…pe vremea mea. Pe vremea mea aveam o cheie legata de gat si plecam de la scoala pe la 11. Stateam pe banca din spatele blocului Lilianei si ne jucam pe barna improvizata, “tara tara vrem ostasi” sau “frunza”. Mai tarziu imi chemam pe ascuns colegii acasa (nu ma intrebati de ce pe ascuns, astea-s hibele vremurilor traite) sau mergeam eu la ei (tot pe ascuns) si ne jucam piese de teatru improvizate. Ne placea sa imitam personajele din Dallas si sa o ironizam pe Pamela si cat era de mieunata. Aveam 2-3 jocuri mari si late si le rulam: unu cu bile, “Nu te supara frate” si bineinteles veneau baietii cu “Dacii si romanii”. Aveam coarda si elastic si jucam intre doua scaune, iarna chiar si in casa. Si stiu ca nu aveam ceas. Nu stiam nici cand incepe si nici cand se termina ziua. Nu aveam grija de a alerga de la o activitate la alta, nu imi asumam nicio intarziere si nici macar nu ma ducea cineva cu masina la scoala.Scoala era aceea care era mai aproape si evident mergeam pe jos.
Opriti-va din alergat. Din a incerca sa fiti perfecti. Din a incerca sa bifati totul la liniuta. Din a vrea ce face si celalalt. Din a avea si al meu ce are celalalt. Din a CREDE ca toti ceilalti sunt perfecti si numai voi nu. Dati-le timp copiilor mari sa creasca. Renuntati la targeturi in familie! Nu, nu trebuie sa aiba 7 certificari pana la 7 ani. Nici engleza la perfectie. Nici franceza macar de nivel mediu. Nici sa fie primul la Comper. Nici 7 gazete matematica pe luna. Nici sa aiba FB pe linie. Nici sa faca pian sau chitara daca nu vrea. Nici gimnastica daca nu mai are timp sa se plictiseasca.
PS: va las ca 10 minute s-au facut mai multe si omuletul tuseste ca din butoi din ce in ce mai des. Am mai scris despre cum sa incetati sa cautati perfectiunea si aici, nu demult. O saptamana scurta (este, ca vineri e Sfantul Andrei) si buna (nu toti trebuie sa plecati la Sibiu si sa va pozati de la targ. Si acasa este toata inima plina de luminite)
Leave a Reply
Be the First to Comment!