De multe ori in garzi sau cabinet ma lovesc de situatii in care eu fac o observatie parintelui din fata mea si imediat apare reactia din partea cealalta, uneori nervoasa, alteori uimita, uneori controlata, alteori nu. Imi amintesc clar cum in garda de sambata noaptea am internat un sugar de 8 luni care purta la gat celebrul colier pentru “dintisori” din chihlimbar (sau nu) despre care am mai scris intr-un alt articol. Povestea este mereu aceeasi: dar nu i s-a intamplat niciodata, il poarta demult, nu se spanzura ca ce? Suntem mereu cu el, nu se ineaca, nu are cum etc. Nici cu bratarile cu ata rosie cu medalioane minuscule primite de la nasi nu imi e mai usor, sunt multe si la toata lumea, fiecare are azi agatat un pandant micrometric fie cu o litera, fie cu un ingeras sau o inimioara, fie cu numele lui, ca deh, oricarui sugar ii prisoseste o bratarica la mana.
Tot ceea ce e modern si circula pe facebook pare a avea un impact devastator in mintea si in sufletul nostru, al mamelor, care ne dorim si vrem si comparam si desi negam, tot acolo ajungem. Asa incerc eu sa imi explic lipsa de rabdare sau toleranta pe care multi parinti o au in timpurile acestea tulburi. Pe langa lipsa de timp, despre care eu cred ca e baza a tot ceea ce se intampla, presiunea imensa resimtita la locurile de munca, alergatura de dimineata pana seara, drumul catre si dinspre Pipera, cerintele si termenele limita, dorinta de a conduce, de a fi primul, de a te remarca, a castiga, a primi bonusul, a deveni lider, team lider, regional lider, toate contribuie la o lipsa cronica de adaptabilitate. Cand un copil apare in viata unui cuplu exact acesta este punctul de inflexiune: asteptarile nu mai sunt conforme cu realitatea. Daca plange un nou-nascut…de ce plange? cat plange? cat e normal? cand inceteaza sa planga? ce metode sunt sa oprim asta cat mai repede?
Asa cred ca apar tot felul de inventii si traznai, unele bune, altele mai putin. Asa a aparut salteaua cu senzori, despre care pot spune ca am auzit prima data de la un pacient si-s inca foarte fericita pentru ca am senzatia ca nu a cucerit chiar tot universul de parinti. Dar saculetele cu samburi de cirese????? O stiti? Ia uite ce scrie pe unul dintre site-urile care o vinde:”incalziti saculetul in cuptor la maxim. 110 grade timp de cel mult 5 minute; in cuptorul cu microunde la max. 300W aprox. 1 minut sau pe calorifer sau pe soba oricat de mult considerati necesar. Imediat dupa incalzire, agitati saculetul pentru a distribui caldura in mod uniform. La prima incalzire pot sa apara la suprafata pete de umiditate, care dispar ulterior. Lasati pernuta sa se raceasca complet inainte de o noua incalzire.”
Ieri am cunoscut o mama care A RESPECTAT toate instructiunile. Si eu o cred. A pus pernuta in cuptorul cu microunde, nu 1 minut, ci 30 secunde. A invelit-o intr-un prosop. A aplicat-o pe burtica celui mic care purta deja un body. Rezultatul este in imaginea de mai jos, o arsura de gradul II-III, pe o lungime de 7 cm si o latime de 3 cm la un sugar de 5 saptamani, care a plans oricum toata noaptea astfel incat nu ai mai sesizat ca-s durerile lui sau arsura. Mama lui doreste ca asa ceva sa nu se mai repete nimanui si de aceea exista acest articol si aceasta imagine. Probabil ca acei samburi au emenat mai multa caldura sau au fost incalziti neuniform, asa cum stim ca se poate la cuptorul cu microunde. Probabil ca pielea EXTREM de subtire a sugarului a fost un factor favorizant.
Cu ce ramanem? Se poate intampla! Oricui! Oboseala este un factor favorizant, gadgeturile noi au nevoie de proba timpului si evident nu tot ce zboara se si mananca! Concluziile in extenso va apartin!
PS: MULTUMESC mamei pentru incredere. Copilul este mai bine, este ingrijit de chirug plastician, dupa o recuperare de peste 2 saptamani probabil va fi si mai bine.
Leave a Reply
4 Comments on "Cand mult este prea mult si mai bine nu este prea bine"
Noi folosim pernuta din samburi, facuta de mine (am strans samburi, i-am spalat si pus intr-un saculet de bumbac). Niciodata nu am avut arsuri. Mai depinde si de mama.
Iar cu bijuteriile am zis “pass” inca din spital, cand toate asistentele se uitau chioras de ce nu vreau sa fac gauri in urechi fetei “din cauza religiei? sau de ce?”. Doar asa: pur si simplu nu vreau, sa-si faca singura cand creste mare. Eu am tras ani de zile cu o gaura prost facuta care supura la fiecare utilizare pana mi-am facut alta la cativa mm alaturi.
=)) depinde si de mama, in sensul ca daca e cu pielea mai groasa, nu i se arde copilului pielea? Nu pot sa cred ca un parinte scrie una ca asta, se presupune ca esti empatic macar in masura in care ai trecut prin chestiuni similare!
ceva in genul «au si samburii aia demnitatea lor»!!! e trist cand nu putem sa vedem dincolo de lungul nasului!
Bună ziua!
Și eu m-am luptat multă vreme cu probleme similare (sunt rezident pedi).
Se pare că nu ați auzit de celebrul “coran” prins cu ac de siguranță de căciuliță.
De multe ori am încercat varianta ” o să se desfacă acul și o să îi intre în cap prin fontanela !!! 😤😲”
Din păcate nu am feedback … 😐