Astazi este inca o zi incalcita. Am adunat atata nesomn in ultima vreme ca ma intreb daca totusi in aceasta viata voi recupera vreodata. Clipeam rar si impaienjenit la semaforul meu de toate zilele, dupa ce-l azvarlisem pe Andrei din masina in fata scolii. Imi indeplinisem misiunea orbecaita a diminetii. Respiram. In fata mea alergand, iluminati de soarele inca viu de septembrie trec ei doi: un baietandru de aproape 10 ani (stiu, pentru ca il stiu) impingand un vehicul special creat pentru persoanele cu dizabilitati. Nu un carucior, ci un fel de motoscuter mai simpatic. Si am acel flashback care mi-a umplut ochii de lacrimi…..
In celebrul cartier Militari NU exista decat vreo 2 locuri de joaca razlete pe care cu greu le numesti parc. Exista insa ceva ce din copilaria mea se numea…aleea cu castani…acum aproape noua veri am trait cea mai linistita si fericita vara a mea. Acolo. Eram multe mame si toate la varsta aceea a fericirii si implinirii depline, cand simteai ca ai toata lumea la picioare.
Trei mi-au ramas in minte.
Una este sa zicem C. C este medic radiolog, nu ne stiam dinainte, dar radeam…radeam zgomotos impreuna in fiecare dupa-masa. Baiatul ei era ceva mai mare ca Andrei, linistit si mancacios. Azi alearga dintr-o garda in alta, baietelul are si o sora mancatoare de fire albe si energie, ne-am vazut numai in fuga si cu ocazia unor probleme medicale, ne auzim tot cu aceleasi scopuri.
Alta este sa zicem D. D a trecut peste un accident ingrozitor de masina, minunea ei de fetita este angrenata intr-o lupta zilnica cu diabetul insulino-depedent, dar a avut curajul unui alt doilea copil, o minunata care nu se lasa si vrea sa aduca numai zambete si optimism in casa lor. Ne vedem la necazuri, alergate. Nu ne auzim la telefon, dar ne scriem pentru probleme. Tot medicale majoritatea.
A treia este M. M avea o boala genetica, autoimuna, progresiva. La vremea in care am cunoscut-o mergea greu, aplecata de un spate incovoiat. Asa cum era l-a nascut pe Andrei al ei. Andrei azi impingea, cu ghiozdanul in spate, alergand pe trecerea de pietoni masinaria mamei care nu mai merge deloc. Nu ne auzim deloc. Acum 2 luni ne-am oprit 1 minut, eu din masina, ea pe langa, cu masinuta ei, sa ne strangem mana. Atat am apucat, deja ne claxonau din spate.
De ce am scris? Pentru ca ..
Pentru ca ne trece timpul alergand. Pentru ca uitam de noi si uitam sa fim noi. Pentru ca ma cuprinde nostalgia la fiecare cuplu care intra in cabinet cu primul nou-nascut. Pentru ca obisnuiti sa alergam…uitam sa respiram, sa savuram. Pentru ca primul an cu primul copil ramane cel mai greu si cel mai frumos an al meu. Pentru ca in cateva zile mi se mai duce inca unul. Pentru ca am cam obosit. Cam.
PS: si maine e o zi. Poate maine va fi….altfel
Leave a Reply
Be the First to Comment!