De ziua ei

Vineri seara am purtat la cabinet o discutie cu doi parinti despre ….atasament. Nu sunt psiholog sau psihiatru, nici macar nu citesc din acest domeniu atat de mult cat ar trebui, dar recunosc ca meseria ma pune la incercare. Si pacientii. Ai zice ca de ce ajungem sa deschidem si alt subiect in cabinet decat strict cel legat de puericultura sau patologie (adica despre boli). Pentru ca uneori, cei doi parinti, asa cum deunazi mi se spunea, cand devin ei dupa 9 luni de asteptare parinti nu au si instructiuni de folosire a nou nascutului.  Si chiar si azi, in anul de gratie 2018 mediez pareri diferite intre mama si tata care nu se pun de acord cu tinutul in brate a copilului, cu independenta lui mai degraba imediata.

Acum ceva ani am simtit si eu cum e cu iubirea si cu copilul. Si am inteles o data pentru totdeauna ca iubirea aceea neconditionata, feroce, in orice conditii, manifesta si sustinuta nu iti face un copil mamos si pamapalau, ci dimpotriva, unul independent si sigur pe el, pentru ca omuletul stie in fiecare secunda, in subconstientul lui, ca are unde reveni. Ca poate gresi pentru ca are cum si cu cine sa vorbeasa, are cum sa se ierte si are cum continua. Are cum sa fie mai bun. Ca extrema cealalta in care copilul tau e zeu si nu i se pun limite e la fel de gresita ca si prima nu mai incape indoiala. Meseria de mama e ca mersul pe sarma. Si nu exista profesor pentru aceasta meserie, exista liberul arbitru, acceptanta si toleranta, exista dorinta sa inveti din erori.

Mama a fost si a ramas o fire independenta si dominatoare. Incerc sa dau search in memoria mea si sa caut bucati/franturi frumoase. A fost copilul cel mare dintre cei 3 frati, a condus intotdeauna tribul si a vrut sa fie ca ea.  Foarte altruista si mereu sa iti sara in ajutor, pana dincolo de bariera ta personala uneori. Cand eram mica mama era o femeie frumoasa si inalta. Avea parul lung si tata zicea ca eu nu seaman cu ea.  So io nu prea aveam cum sa fiu o femeie frumoasa, ca mama. Mama avea un obicei de a se mandri cu mine numai in absenta mea, pentru ca fata in fata a fost si a ramas mereu critica. Incerc sa o inteleg, sa ii accept vremurile, mentalitatile, dar recunosc ca imi este inca greu. As vrea sa se opreasca putin si sa se bucure mai mult. As vrea sa lase lucrurile negative pe ultimul plan, sa nu le vada pur si simplu daca se poate.

Pentru ca pe de alta parte ea este cea optimista din familie. Ea vede mereu partea pozitiva intr-o boala, chiar si cand nu mai e nimic de facut. Ea trateaza ipohondria lui tata cu indiferenta unui pozitivism, din nou, de neinteles uneori. Dincolo de rationalul meu, ea se lupta cu toti pana in ultima clipa. Ea a daruit ani in plus parintilor ei.  Bunicul meu a trait inca 4 ani pentru ca mama nu a renuntat nici macar o secunda, pentru ca in coma fiind s-a luptat cu el si cu sistemul, a gasit o ATI-ista careia i-a insuflat ceva ce si eu ca medic intelegeam ca e imposibil. Si a intors din insuficienta renala un om la viata. Asa cum in ’89 mama era la Intercontinental cu bunicul…cautand Policlinica Batistei. Si apoi in aceeasi zi sa-l interneze in Spitalul Militar. Prin ploia de gloante, evident ingnorand cu desavarsire altceva decat misiunea ei.

As vrea sa ii spun ca nu a fost o pacaleala in viata mea. Ca au fost si momente bune, ca imi place tenacitatea ei (si asta cred ca am mostenit-o), ca imi place cand nu e carcotasa si nu ne boscorodeste. Ca fiecare mama e cea mai buna mama pentru copiii ei ( deci si eu:))), ca nu-i asa de rau sa fii maritata (nu, chiar deloc:)) si ca undeva dincolo de scheletii din dulap ma bucur ca e aici cu noi si ca o iubesc. Mai mult decat o spun, pentru ca nu o spun, pentru ca nu putem petici inca relatia asta #comunistoglaciarocineelaputere desi mi-am dorit foarte mult si ca nu mi-a ramas decat intelepciunea de a o iubi exact asa cum e.

La multi ani, mama! Azi si intotdeauna!

 

 


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Be the First to Comment!

avatar
  Subscribe  
Notify of