Cand destul e uneri prea destul

Mai sunteti dintr-astia ca mine care traiesc cu si din deadline-uri? E 1 .35 noaptea, tocmai am mai internat un copil suficient de bolnav cat sa nu mai poata sta acasa si astept. Astept urmatorul pacient. Si dimineata de azi in care voi fugi in clinica sa consult. La ora aceea se vor fi adunat 26 de ore de la trezire si tot atatea de stat in picioare. Si apoi voi astepta ora 14 si ceva (si cat o fi) cand voi fi plecat in sfarsit acasa, la baieti. Si apoi iar voi astepta a doua zi in care vom rascoli de data asta capitala in lung si in lat, daca mucii si febra lui Vladut (stiti ca astia apar de Paste, Craciun si in vacante) ne vor lasa. Si apoi voi astepta iar week-endul viitor. Si apoi congresul viitor, sa scap si de urmatorul zbor. Si apoi voi astepta vacanta de dupa Rusalii (aia de Rusalii o ratez). Si apoi pe cea de vara si apoi ziua mea (mneah, jur ca de data asta NU o astept). Intre acesti mari piloni alerg.

Ne-am invatat sa alergam de la job la gradi si de la gradi acasa si de acasa inapoi la job. Ne-am invatat sa ne bucuram de bucuria ce va urma. Uitam sa traim momentul si sa il savuram asa cum este, asteptandu-l in fapt pe urmatorul. Gandim mereu ziua de poimaine si cadem de sus cand planurile ne sunt incurcate. Si mereu, mereu, de maine va fi mai bine. Mereu de maine punem lucrurile in ordine, restabilim prioritati, stam mai mult timp doar cu familia, gasim bilete la concert la Coldplay (apropo let us know cand aflati ceva). Si neaparat de maine slabim 🙁 si mergem pe jos (nah, acuma suntem mai fortati, dar ca de obicei greul cade pe Radu).

Ne-am invatat sa fim agresivi. Sa fim demanding. Sa fim exigenti cu toti ceilalti din jur si cu noi insine (sau nu?). Sa fim programati si sa programam. Nu mai plecam nici macar 12 ore din casa fara sa blocam 3 alti oameni din jurul nostru. Suntem atat de conectati la tot ceea ce TREBUIE sa facem incat uitam sa ne conectam noi intre noi. Si ne trezim in mijlocul roller coasterului obositi, gafaind, zdrobiti de agende pline, de to do-uri si must-uri. Si copiii cresc si problemele de asemenea. Si adolescentii si pre-adolescentii din jur nu par a intelege ceva din zbaterea noastra si glasuiesc suficient cat sa te intrebi cand naiba ai devenit TU insati MAMA ta si de cand TU insati trebuie sa asisti la diverse scene si replici si CAND bebelusul pe care TU TOCMAI l-ai nascut are atatea idei si atata personalitate??

Probabil ca am vrut sa scriu…(intre timp s-a facut aproape ora 3)..mai mult pentru a ma reciti. Si pentru a ma opri.  Cumva, nu stiu cum, trebuie sa invatam sa spunem pauza, sa ridicam doua degete, sa ne intoarcem la esenta si sa ne bucuram. Destul e uneori prea destul.

ps: rola timpului imi spune ca undeva in 20 noiembrie ’96, cand am schimbat prima caseta cu Roxette, am gasit calea. Si pentru tot restul ei pur si simplu muncim. 🙂 Sa va bucurati de vacanta!

S-ar putea sa te intereseze si:

Ce-ar fi facut bunica daca....

Am in minte de ceva vreme postarea aceasta. Intr-o lume a filmuletelor scurte, in care [citeste mai mult]

11 ani

Ca nu apuc sa scriu e vizibil. Mai greu de vazut a fost ca nu [citeste mai mult]

Si copiii mei spun lucruri trăznite

Andrei si Vlad spun lucruri traznite (si fac). Si pacientii mei :), cei mai maricei, din [citeste mai mult]