Despre antrenori si ne/antrenori

Scriu aceste randuri cu furie ce e drept. Furie pe mine in primul rand ca aici am fost si eu candva. Stau intre 2 postere si 7 consultatii micro-part-time mom cu fii-miu la inot. Nu, fii-miu ala mare nu se viseaza inotator, nu moare de drag sa inoate. Sa se balaceasca oh da, dar totul pana la profesor/bagat capul in apa/ udat pe par. Am alergat printr-un sector 6 blocat cum nu l-am vazut niciodata (oare s-a revarsat puhoiul de ieri de pe A2/DN1/Giurgiu-Ruse aici???), dupa ce am stat 4 ore peste program sa mai scriu, ca acasa zero timp, sa ajung sa duc copilul la inot. Facem toti din familie un efort care pentru salariul meu si cele 2 rate pe care le am se simte, sa aiba antrenor personal sa INVETE intr-un final sa inoate. Sa invete pentru ca e o chestiune de viata si de moarte pe alocuri, pentru ca a inteles si el ca ii trebuie si pentru ca in sfarsit vrea.

A fost 2 ani la rand la grup. Cu acelasi gen de personaje. Tineri bine facuti, atleti. Cat dam pe 3 sedinte acum dadeam pe 10 atunci. Oamenii putin/deloc zambitori. Dezbracati si impunatori. Urlatori. Urlatori. “Castraveteeeee! Misca-te castraveteeeeeeeeeee!” Ba uneori izbeau si apa cu rolele acelea colorate. A invatat partial spre deloc. S-a inhibat si au urmat 2 ani de refuzuri repetate si pauze. De frica de apa. Cand in sfarsit a spus ca el aude, chiar si cu casca pe urechi si ca nu se justifica sa se urle la el de pe margine. La 7 ani. Si in mintea mea s-a facut lumina. Mi-a fost ciuda si m-am simtit oarba.

Astazi mi-am aruncat copilul in bazin cu doamna cu care lucreaza de placere. Nu o aud. Si mi-am deschis laptopul sa-mi continui posterul. Urletele acelea dintr-o data m-au ridicat de pe scara unde ma inghesuisem. Bazinul de langa noi unde mergem se renoveaza si se tot muta grupe/cursuri, iar pe canapea erau o multime de parinti. Parinti ai copiilor din bazin, la care se urla. Sau se vorbea tare. Gen…”acuma, da, haide, haide mah, haideeee, ce stai, de ce stai maaaaaa’ “. M-am apropiat de geam si am vorbit ca sa nu tac: ” domne’ da ce urla in halul asta baiatul asta???” si imediat am fost apostrofata de taticul de fetita de 4 ani din bazin: ” asa e stilul lui doamna, ce, ca nu-i bate!”. “Dar nu poate sa vorbeasca, fiind cu ei in bazin,  mai incet???”. Si tatal continua ” dar copiiilor le place doamna, nu vedeti???” asta in timp ce Tarzan dezlantuit mai pleznea o data cu “biciul” folosit pe post de colac din poliester.

….io inteleg ca in performanta trebuie duritate si fermitate. Dar credeti dumneavoastra ca  cu vreunul dintre atletii de top din tarile civilizate asa lucreaza? Sa nu uitam insa ca vorbim de copii de 4-6 ani, care vin la inot ca sa INVETE si NU sa CONCUREZE. Pe banii, timpul nostru, dar mai ales sufletul lor.

PS: as vrea sa nu mai invat din greseli pe pielea lui Andrei. Si daca tot o fac sa fac mai putine greseli. Si daca se poate altii sa invete si ei din aceeasi greseala, doar doar nu o mai repeta. Am invatat tarziu ca exista antrenor de tenis calm si cald. Chiar si pentru netalentati. Am gasit tarziu antrenoarea de inot pentru el. Dar am gasit-o. Exista.

S-ar putea sa te intereseze si:

Ce-ar fi facut bunica daca....

Am in minte de ceva vreme postarea aceasta. Intr-o lume a filmuletelor scurte, in care [citeste mai mult]

11 ani

Ca nu apuc sa scriu e vizibil. Mai greu de vazut a fost ca nu [citeste mai mult]

Si copiii mei spun lucruri trăznite

Andrei si Vlad spun lucruri traznite (si fac). Si pacientii mei :), cei mai maricei, din [citeste mai mult]