Azi nu e ziua lui. Nu e sfantul lui. Nu e 1 martie sa-l serbez impreuna cu Radu. Astazi este despre tata. Sau bunicu’. Fiindca din 16 ianuarie 2009 tata nu mai e tata, e doar bunicu’. Si nu se supara, culmea.
……………………………………………………………………………………………
Nu am avut o copilarie fericita. Am fost copilul ala unic al unor parinti care probabil ca nu s-au iubit niciodata sau, ma rog ,au fost mereu intr-un love and hate. Pentru ca si azi au ales sa traiasca asa. Dar astazi nu e despre asta, e despre cum cineva la un moment dat alege sa fie altfel. Alege sa schimbe baricada, sa inteleaga ca daca nu vorbesti, dar existi acolo si in sfarsit esti oleaca mai supportive poti sa fi fericit. Sau un pic fericit.
Tata a ales sa ne sustina. Cand nimeni nu voia sa auda de nunta noastra, el a ales sa fie de acord si sa puna umarul. E utopic ce povestesc eu acum pentru majoritatea cuplurilor de astazi care se cunosc, eventual locuiesc impreuna un timp, planifica pana la ultimul detaliu nunta si abia dupa aceea eventual anunta parintii :). Pentru noi a fost altfel. Ne-am aruncat cu capul inainte, una studenta fara alt venit decat bursa de studiu, iar el in primul an post facultate, intr-un timp in care sub 5% din colegii nostri lucrau din studentie. Carevasazica lefteri Popescu.
Am pornit-o la drum si cam la fel ne-am aruncat si 4 ani mai tarziu, eu rezidenta in anul I cu un salariu miraculos de 450 roni, el ceva mai rasarit, fara casa noastra, fara o perspectiva in acest sens, fara prea mari planuri, fara sa stim ce ne asteapta….sa -l avem pe Andrei. Soarta a facut atunci ca tata sa fie nevoit sa se pensioneze anticipat. Am serbat atunci, pe 1 martie 30 ani de Radu, 6 saptamani de Andrei, 60 ani de tata si o….retragere complet nedreapta si nedorita a lui.
Din ziua in care Andrei a venit acasa, tata venea in fiecare zi la noi. Venea si il lua in brate, stia sa il legene, stia sa ii povesteasca, sa il adoarma, sa il aline. Stia sa-i dea sa manance, sa ii puna din proprie initiativa lamaie cand sughita si eu mai fugeam ba la doctor, ba la spitalul platitor cu diverse acte. Nu stiu daca ii era frica singur cu un sugar de 6 saptamani, dar nu mi-a spus niciodata. Venea si imi aducea de mancare sau gatea, pentru ca ii place la nebunie sa faca asta. Initial am crezut doar ca fuge de acasa, dar cred, desi nu o zice niciodata, pentru ca stiu, lui nu i s-a zis vreodata…ca venea pentru ca ne iubea. Pentru ca era fericit. Cred ca mereu si-a dorit un baiat si cred ca baietii mei l-au fericit.
Mereu am visat sa pot sa il fac fericit. Sa stie ca imi e bine, ca la mine acasa nu se cearta nimeni, ca suntem bine. Cand am plecat inapoi la spital Andrei avea 13 luni. Din acea zi bunicul l-a preluat si nu l-a mai lasat nici astazi. Adunat Andrei a stat mai mult timp cu bunicu’ decat cu noi doi la un loc. Bunicu’ stie sa dea antitermice, sa aspire mucii, sa faca aerosoli, se prinde cand nu sunt bine, le da cel mai bine sa manance. Pentru ca desi a spus de mai multe ori ca nu, nu mai vine daca mai avem un copil, si pe Vlad tot tata l-a crescut. Saptamana trecuta cat a fost foarte bolnav Vlad, bunicul a venit zilnic doar sa ii dea el sa manance. Pentru ca stie cel mai bine cum.
Nu e ” bona ideala”. Nu , nu. Nu i-am luat analize de nici un fel. Nu zici nimic cand TV e toata ziua pornit. Desene sau stiri. Romania TV sau Antena 3 daca se poate, cu placere. Nu zici nimic cand le da ciocolata si tu nu le-ai da. Cand ii imbraca in pijama sa ii scoata in parc. Cand au 2 pulovere in plus. Cand ii duce in alt parc si nu stii unde sunt. Cand il suni la telefon si nu raspunde pentru ca a adormit langa ei. Cand uita sa ii schimbe scutecul. Cand greseste doza de Nurofen. Dar e “bona” care niciodata nu le-ar face rau. Care mi-a oferit liniste sa-mi termin rezidentiatul, sa-mi incep doctoratul, sa fac garzi, sa stau peste program. E “bona” care ii iubeste mai mult decat pe mine. E “bona” care ii scoate in cartier aproape numai printre mamici, bunici sau doamne insotitoare de copii si se simte stingher. E “bona” pe care-l apreciaza toti.
…am scris azi pentru ca …si trag aer. Pentru ca astazi cei care s-au miscat din case dimineata au inotat efectiv in zapada. Pentru ca parea ireal sa poti pleca dintr-un cartier din afara Bucurestiului, unde nici unicul microbuz privat nu a ajuns. Si totusi bunicu’ a ajuns. Ca in fiecare dimineata. Nins pana-n dinti si obosit. Nu de drum, cat de troiene. A povestit cum a ajuns efectiv contra curentului. Pe stradutele care duceau la noi se mergea pe cele 2 sleauri facute de 1-2 masini miscate inainte de 7, iar el mergea in directia din care veneau toti. A ajuns si l-a preluat pe Vlad plangacios, a reusit sa-l smulga din bratele mele si sa il linisteasca. Sa-mi zica sa plec linistita……
Simt ca nu am gasit toate cuvintele. Uneori nu conteaza trecutul, desi nu se uita. Uneori ne bucura ca exista prezentul. Imi este imposibil sa verbalizez cat de mult il iubesc. Probabil niciodata nu o sa ma lase sa ii spun. Ma bucura cand se bucura. Ma bucura ca are geaca noua, pantofi noi, manusi de piele de la Mos Craciun, ca are palarie noua, ca merge la mare cu baietii in fiecare an. Ma bucura cand aflu ca vrea ceva, ca poate poate reusesc sa il ofer. E fericit ca a fost in Thassos si viseaza sa mai mearga. E bucuros ca Andrei se descurca singur cu microbuzul, ca mananca mai bine, ca isi face singur temele. E fericit ca Vladut pare descurcaret, catarator si mai bataios, asa cum el si-a dorit mereu.
Nu stiu cui ar trebui sa fiu recunoscatoare. Nu am cum sa il rasplatesc vreodata. Sper doar sa fie fericit. Sanatos. Sa stie ca il iubesc, desi nu pot sa strig asta in gura mare. Nu m-ar lasa. Si sa nu citeasca blogul. Desi uneori stiu ca o mai face. Sa stie ca nu vrem alta bona niciodata. Si ca il mai asteapta cateva ierni bune de venit la noi. Te iubim tata. Toti.
Leave a Reply
11 Comments on "Tata si atat"
M-ai impresionat până la lacrimi. Mi se pare minunat că ai pus în cuvinte, tati merită să citească și să știe, deși probabil că simte deja iubirea și recunoștința voastră. Multă sănătate și celor mici și vouă, celor mari.
Multumim frumos!
Mi-au dat lacrimile citind articolul.Sunteti foarte norocoasa.
Din multe puncte de vedere. Sper sa invat sa si apreciez! Multumesc!
Va doresc multe, multe ierni impreuna. Si, asa cum a facut pentru Andrei si Vlad sa faca si pentru nepotii lor…felicitari! Foarte duios. Pana la lacrimi.
E tot ce imi doresc. O gramada de ierni!
Subscriu la ce a zis Simona:) Sa traiasca bunicul si sa ii bucure pe nepoti si pe voi multi ani inainte. Ce mult inseamna pentru copii “bunicul”…
Multumesc mult
Ce articol frumos, ce tata minunat aveti Dna Costache! Sa fie sanatos si sa va bucurati de familia dvs minunata!
Am lacrimi efectiv pe obraz….si noi il avem pe bunicul Stefan, care ne ajuta enorm, ar trece Dunarea inot pentru noi dar mai ales pentru unicul nepot Vladimir.Si copilul simte acest lucru.Tuturor ne simte lipsa dar legatura lui cu bunicul este unica.Sa ne traiasca bunicii sa ne bucuram de ei multi ani!
Mi-au dat lacrimile si m-am abtinut ca printesa mea doarme. Si eu sunt o norocoasa cu un tata ca al tau, de nepretuit, ma rog zi si noapte sa fir sanatos! Sanatate multa ii doresc bunicului, tatalui tau!!!