Gimnastica romaneasca-incotro?

V-am obisnut ca locul acesta sa fie un jurnal de mamica pediatru si mai putin de mamica/omul din spatele ecranului. Omul cu pasiuni altele decat cartile de pediatrie sau copiii ei si ai altora. Omul care visa sa devina comentator sportiv, desi nu a incercat asta niciodata. Care isi dorea sa faca facultatea de psihologie, dar a renuntat inainte de a incepe. Care este fericita cu ce i-a harazit destinul, dar care lupta sa-si indeplineasca din vise. Permiteti-mi sa va fac curiosi.

Cati dintre voi iubiti gimnastica? I mean really! Da domne, marea mea pasiune e sa stiu/vad/comunic tot ce tine de gimnastica artistica. Postul asta e inspirat de unul mai vechi al Ioanei, pe care il puteti citi aici si pe care l-am redescoperit aseara. Si mi-am amintit mai multe. Inclusiv cum vedeam in vacanta de vara de la bunici, de la bulgari ,
Olimpiada de la Los Angeles din 1984. Sau cum am descoperit in celebrele reviste comuniste fie cele “feministe” Femeia, fie ale clubului Dinamo (mda, stiu, cum pot sa nu tin cu Steaua?) imagini cu Gabi Szabo si Daniela Silivas. Mi-a ramas si acum in minte intrebarea de atunci, din 1988 dupa Olimpiada de la Seoul cum naiba Dana Silivas care castigase 3 din 4 posibile medalii de aur, 3 din 4 aparate, nu devenise campioana olimpica absoluta la individual compus?

Pana la televiziune, in anii ’86-’88 prima atingere a gimnasticii a fost o carte la schimb. Nu e nimeni sa nu-l stie pe Tudor (za one and only Tudor Chirila). Nu, Tudor nu e doar Vama (veche), este si actor. Si nu este doar fiul Arinei Demian, mama sa insasi actrita a Teatrului Mic (acolo, pe Lipscani, in Centru Vechi), dar si fiul lui Ioan Chirila, mare jurnalist sportiv al anilor comunisti. Cartea sa, Nadia, cu coperti de piele galbena invelita intr-o hartie cu poza ei, am primit-o la schimb pentru Fram, ursul polar. Nu am uitat niciodata cam cat scandal mi-a servit mama ca am pierdut Fram. Specialistii din parenting de azi poate mi-or spune de ce am mintit-o si nu am spus ca am dat-o. Poate de frica? Pentru ca ar fi vrut cu siguranta sa o duc pe Nadia inapoi. Si nu am dus-o niciodata.

nadia

sursa foto: http://www.cartionline.net/carte/sport/nadia/

Imi amintesc si eu prima competitie televizata in direct de dupa ’90, Campioanatele Mondiale de la Indianapolis, comentate asa, ca la scoala, pe la 3 noaptea de Cristian Topescu. Stiu cum ma trezea tata sa vad la TV nostru alb negru pentru prima data gimnastica live. Si mai stiu cum incerca Topescu, in stilul de la patinaj artistic, sa ne “povesteasca” costumele fetelor. Multa vreme nici nu intelegeam ce inseamna “leotard”.

Au urmat anii de glorie ai echipei Belu&Bitang. Ani de postere lipite pe peretii din camera mea, ani de forumuri germane initial, de bloguri de gimnastica. Eu am cunoscut aeroportul prima data in 2000, cand s-a intors Andreea Raducan fara medalia de la Sydney si cand o multime de fanatici am mers sa o incurajam, am iesit in strada cu pancarte in fata Ateneului. In 2004 eram in Novi-Sad unde nu aveau Eurosport in engleza, dar am cautat frenetic in ziua concursului pe echipe sa vad ultimul aur al Romaniei  de atunci incoace in competitia suprema.

De ce am scris? Pentru ca anul asta e prima data cand echipa nu e calificata direct la Olimpiada. E prima data cand mergem in recalificari in aprilie tocmai in Brazilia, unde vor fi jocurile. E prima data cand incepem sa pierdem si aceste valori. Pentru ca ultimele zile e plin Facebook-ul de acuze la adresa fostilor antrenori. Pentru ca din nou, dupa esecul de la Mondiale, Federatia tace. Pentru ca s-au ascuns in spatele bronzului individual al Larisei Iordache. Pentru ca, daca ei cred ca” tac si fac”, noi fanii trebuie sa stim mai multe. Pentru ca am ramas fara explicatii si fara cuvinte…

…in 2014 Sofia a organizat Europenele intr-o sala absolut IMENSA, cu locuri de parcare cam cate exista intr-un intreg sector din Bucuresti. Bulgaria are ZERO traditie in gimnastica artistica si totusi a fost capabila sa puna pe piciore un astfel de eveniment. Stiati ca Bucurestiul l-a pierdut? Am strabatut atunci sute de kilometri alaturi de altii ca mine sa vedem …ultimul aur european la echipe de-atunci incoace. Pe banii nostri, cu steagurile noastre. In 2017 puteam sa vedem Europenele de acasa. Printr-un mare noroc, combinat cu nitica mila, Clujul va fi organizator.

Si aceasta pierdere e tot o pierdere. Ceea ce e bun in tara asta incet, dar sigur putrezeste. Si nu as vrea ca amintirile mele sa devina dintr-o data pretioase si irepetabile. As vrea ca oamenii care pot si stiu cum sa traga resorturile sa nu mai taca. Ministrul pe care habar nu am cum il cheama (si nu din vina mea) sa mearga sa traga de maneca pe cine trebuie. Ca esecurile sa fie asumate si platite. Sunt atatia jurnalisti sportivi care tac. De ce?… pana la ceva raspunsuri… Hai Romania! Hai fetele!

Toate articolele din acest blog sunt scrise de Irina Costache, medic pediatru.


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz