Postul asta nu e despre medicina. Si poate ca ar trebui doar soptit la ureche si nu urlat in gura mare ca sa creeze controverse sau…alt tip de sentimente. E o poveste si o scriu aici pentru ca se poate. Pentru ca exista, pentru ca cei din urma sa creada inca in povesti. Copiii mei sau copiii tai…
…pe el nu l-am remarcat 3 ani. Cica vietuia fix in clasa de vis-a-vis. Cica eu ieseam in pauze si ma cocotam pe banca lui, atunci cand il cautam pe colegul de banca. Cica nu ma suporta. Cica eu nici nu stiam ca exista.
L-am agatat in metrou. Adica l-am vazut pe peron, dupa ce de luni de zile imi sarea in ochi dimineata agatat, spanzurat de-a dreptul de bara de sus, pe care abia ca o atingea, fiind relativ ne-inalt. Avea parul lung si un ghiozdan albastru de blugi. Tricouri lalai, negre. Si adidasi albi. Naspa de tot chiar. Cand a deschis prima data gura nici nu cred ca l-am auzit. Oricum vorbeam mai mult ca el. Mai mult ca oricine in general. Si am mers 3 statii de metrou in care eu m-am plans tot drumul. Unui necunoscut. Just like zat.
Dupa 2 saptamani m-a sunat. Cand m-a chemat mama la telefon, habar nu aveam cine e. Si asa a incept totul. In 20 noiembrie ’96 m-a luat de mana. Sigur, langa cosul de gunoi din curtea interioara de la Lazar, dar m-a luat de mana. Si nu mi-a mai dat drumul. Am chiulit eu de la geografie, el stie de la ce si am plecat prin ploaie, pe jos, din Cismigiu spre Piata Revolutiei si de acolo la Mc-ul din Romana. Prin ploaie mocaneasca si rece. Eu am vrut sa plec la inceput. De mai multe ori. Tanjeam dupa o dragoste de licean neimpartasita. Dar el a ramas asa cum il stiu si azi, ferm si sigur, stalpul meu si marea mea dragoste.
O vreme am trait boem si fericiti. In tabere studentesti, impartind un singur hamburger, acelasi bilet de 336 pe care-l taxam la dus si il asteptam la intors. Sau mai stateam sa dea o tura din Militari si pana la Universitate. Am vazut toate spectacolele de teatru sau Opera din anii ’96-2005. Nu cred ca am ratat vreun balcon sau vreun ultim rand din toate teatrele bucurestene. Ne-am scris tone de scrisori, pe care in 2009 cand ne-am procopsit cu marele credit la micul nostru apartament le-a pus intr-o cutie big size de la Ikea. Cutia asta rosie cu buline albe pe care un an a batut-o vantul in campul unde ne-am mutat ca nici biblioteca nu aveam. Bine, lustre nu avem nici acum :), dar nu’i bai. Fiindca noi 2 stim CA NU CONTEAZA.
Deci am ramas. Nu mai traim boem din ziua in care ne-am casatorit si ne-am asumat. Dar traim fericirea noastra. Aceea a promisiunii lui dintr-un pranz tarziu in cantina de la Electronica. Cand mi-a spus ca da, vom reusi. Vom reusi sa contruim impreuna. Din nimic si fara nimic. Intai o nunta, doua-trei facultati, joburile noastre, rezidentiat, o casa, un copil, doi copii, o familie. Cu bune si rele, cu imperfectiuni, dar cu capul linistit pe perna. Eu sunt o justitiara, el ramane un echilibrat. Eu sunt tot ceea nu este el. El este tot ceea ce nu sunt eu. Asa am fost mereu, paream atat de incompatibili, ca nu stiu cum as putea trai fara el.
Acum eu alaptez un copil. El e la fotbal. Maine va fi ziua dinainte de 20. Inca un 20 noiembrie. 19 ani. And counting. As vrea sa termin altfel. Si nu pot spune doar ca il iubesc. Nu, nu doar il iubesc. Il iubesc enorm, il respect, e un om deosebit….sunt cuvinte putine. II MULTUMESC….ii datorez TOT. La multi ani, noua!
PS: …nu, nu conteaza cum aratam atunci, conteaza ca pe dinauntru’ nu am murit
Toate articolele din acest blog sunt scrise de Irina Costache, medic pediatru.
Leave a Reply
11 Comments on "19 ani"
Foarte frumoasa si emotionanta aceasta poveste. Niciodata nu stii langa cine traiesti si ce fel de persoane ai langa tine. Poate ca zilnic ai alaturi o persoana care iti va fi alaturi pentru tot restul vietii si totusi nu realizezi asta pentru ca e prea devreme, prea neinteles sentimentul. De aceea e bine sa apreciem la timp totul, insa cred ca nu avem cum sa intuim nimic deci trebuie sa lasam totul sa decurga asa cum e normal si firesc.
Oooo, daca am stii sa ne bucuram cu adevarat mereu de prezent ce bine ar fi! Sansa mea s-a numit exact omul asta, pentru ca…nu s-a lasat. Nu s-a lasa pana nu m-a convins ca puteam. Si exasperant pentru unii, nu se lasa nici acum. Ar fi minunat sa apreciem exact atunci cand avem ce avem, nu dupa ce nu mai avem. Multumesc pentru vorbe.:)
Ai reuşit să mă emoţionezi…! Una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am citit – îmi imaginez cum e s-o trăieşti…
Felicitări pentru tot ceea ce aţi reuşit împreună… chiar mi-au dat lacrimile spre final.
La mulţi ani sănătoşi şi fericiţi!
Cu drag,
Ioana
Noh acuma nu e lapte si miere zilnic…dar da, sunt o mare norocoasa. Dar e intr-adevar baza mea. Fara el nu cred ca as fi putut sa ma desfasor. Si sentimentul asta de incredere face diferenta, mereu le spun ca prietenia de la baza e ceea ce ne tine. Multumim frumos:)
La multi ani! Sa fiti sanatosi si fericiti multi, multi ani!
La mulți ani! Emoționantă și frumoasa poveste. E frumos și e bine sa vezi și sa cunoști oameni care au relații de lungă durată. Îmi dă un sentiment de încredere și speranță să văd cupluri cum sunteți voi. Să aveți mulți ani fericiți și împliniți împreună.
Multumim, sanatosi e tot ce ne dorim!
Multumim. Si da, asta e ideea, trebuie sa ne ramana speranta ca exista povesti, ca langa un prieten si un partener poti construi o lume intreaga
Foarte frumoasa povestea voastra! Multi ani inainte! sanatosi si fericiti! 🙂
Multumim mult. Sanatate tuturor!
La multi ani voiosi si sanatosi impreuna!