Toamna mea

Obisnuiam sa spun cat de mult iubesc toamna. Nu eram niciodata sigura ca e chiar adevarat. Dar pentru ca toata lumea iubea vara si primavara mi se parea normal sa fiu diferita….e dimineata azi si miroase a multa toamna. E frigut si liniste. Din balcon se vede soarele cum incearca timid timid sa se ridice. In casa miroase a Andrei. Se intoarce la fiecare respiratie mai dificila a mea, ma atinge si ma strange de mana. E senzatia acestei toamne, de parca nu ar vrea niciodata sa ma piarda. In mintea mea miroase si a struguri si nuci, nucile acelea verzi pe care le ador, care strica manichiura si-ti dau aspectul de “fata de la tara”…imi amintesc cum in 2010 in 1 septembrie reincepeam garzile dupa nasterea lui Andrei. Am fost la tanti de la unghii sa ma ajute sa scot nucile de pe degete…fara succes. Eram fericita! Imi luasem o rochita de spital verde fosforescent si ma simteam cea mai norocoasa fiinta: aveam TOT. Pe Andrei, medicina, garzi, pe Radu….

Toamna lui 2011 nu mi-o amintesc. Trebuie sa scot praful din hard-diskul vechi sa incerc sa o recompun. Cu exceptia nuntii finilor de la Sucevita. A fost ca un gura de oxigen, asa cum am scris eu de multe ori, a fairytale story care isi asteapta momentul ei culminant tot in noiembrie…dar noiembrie prezent.

DSC08356

De altfel tot ce a urmat din 2010 incoace a fost un tavalug….Toamna lui 2012 a fost urata si stresanta. A fost toamna cu cele mai multe lacrimi ever. A fost toamna primului an de gradi a lui Andrei si examenului meu de medic specialist. A fost ultima toamna de utopie si de senzatie de “cocon”. De senzatie ca fericirea exista. A fost toamna dinaintea a tot ce a urmat dureros. A fost toamna in care dimineata imi sorbeam energia din realizarile de digitopictura, lipituri pe hartie colorata sau plastilina modelata nu foarte reusit de Andrei.

561658_10151196586039801_1534643639_n

Plecam apoi la biblioteca nationala sa buchisesc litera cu litera din programa de specialitate. Plecam acasa dupa ora 18 unde nu mai citeam nimic…pentru ca de acolo imi luam toata energia.

580901_10151203740044801_582365191_n

Ma jucam cu Andrei sau stateam rastignita de oboseala si-l savuram. Pentru inca o noua zi…la fel si la fel.

Pana la acest moment….e clipa la nici 2 minute dupa ce terminasem 2 sau 3 saptamani la rand de stres. Era dupa ultima proba cand desi totul se terminase cu bine mi se spusese ca nu suficient. Ca nu fusesem prima. Ca trebuia sa fiu prima. Ca felicitarile sunt pentru altcineva. Imi amintesc cum am plans in masina si am sunat-o pe ” doamna doctor” . Sa aud de la ea ca nu conteaza, ca nu conteaza ca esti a doua, ca ea e mandra de mine….Mesajul insa era altul si trebuia sa-l inteleg de atunci….nu era sa fie. Nu pentru mine.

t

615994_10151233906504801_1901014282_o

t

Toamna lui 2013 am vrut sa fie altfel. A fost prima data in 35 ani cand nu mi-am serbat ziua de nastere. Cand tot ce imi amintesc e ca mi-am dorit liniste si pace, departe de toti, doar cu Radu si Andrei. In  Bucuresti era o duminina in care a plouat cu galeata 10 ore la rand si televiziunile de can-can erau focusate pe nunta Bianca Dragusanu…Am fost la Targu Mures intr-o oaza de soare si de iubire cu baietii mei. Ultima. In garda din 6/7 octombrie era inceputul sfarsitului. Atunci am invatat ce este si cum este sa fii sfasiat, sa “gresesti” o unghie si sa-ti fie sfartecata toata mana, apoi sufletul…

In clasa a VI-a cand eram deja “olimpica la romana” a scolii m-au plimbat prin vreo 3 clase sa le citesc compunerea despre ..toamna. Pe vremea aia eram..mandra. Azi cred ca mi-as sapa o groapa sub mine. Mai tineti minte vesnica tema “o compunere despre toamna”? Venea la pachet cu cea despre “cum v-ati petrecut vacanta de vara”…Compunerea mea scrisa din prima, pe nerasuflate, direct pe “curat” se numea ..”Nu vreau sa moara frunzele”. Si nu era despre frunze, era despre tot ce aducea toamna cu ale ei culori galbene, ruginii, prea putin verzi. Senzatia de melancolie si de tristete amestecate cu putin optimism.

Optimismul unui nou inceput…fie el pe 15 septembrie sau 1 octombrie. Anul asta inceputul se amana…si este atat de neprevazut. Niciodata nu esti pregatit sa o iei de la capat si emotia amestecata cu teama te cuprind pe zi ce trece. Te focusezi pe lucrurile concrete…dar nu-ti iese in fiecare zi. Iti lipseste ce nu ai, iti doresti ce astepti, vrei sa stii cum va fi dupa,  dar niciodata nu ai cum afla asta dinainte. Si printre toate …mai sclipeste dorul de ce ar fi putut fi sau mai degraba..ce ar fi putut nu fi. Pentru ca mogaldeata asta din interior si-a dorit mai mult decat mine, decat taica-su chiar (care si-a dorit foarte mult) sa creasca. Sa invinga durerea fie ea fizica, atat de greu de tolerat de 35 saptamani incoace, sau emotionala. S-a grefat intr-un colt de sufletel si-si doreste cu fiece zi care trece sa invinga, sa puna caramizi de fericire in loc de caramizi de dezamagire…acolo unde nu credeam ca se mai poate.

A vrut sa fie o scriere despre Stafilococii aurii din nas sau Pneumoci sau exudate nazale si faringiene inutile. Despre adeverintele de colectivitate, despre toamna parintilor obisnuiti, despre sedintele cu parintii si despre bolile colectivitatii. Asta a iesit azi. Dar …maine este o alta zi. Bucurati-va de toamna voastra si uitati, daca puteti, toamna din suflete….eu incerc de atata vreme...


  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

2 Comments on "Toamna mea"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
Cris
Guest
Cris

Nu stiu despre ce este vorba concret, insa transpare durerea si incrancenarea .
Imi pare rau …

wpDiscuz