Dupa o vreme

Dupa o vreme…a trecut ceva timp decand ( si scriu “decand” asa pentru ca mi se pare cu adevarat o eternitate) nu am mai avut in primul rand starea necesara sa scriu aici. Inca nu s-a terminat, dar a ramas doar o saptamana! O saptamana a celui mai greu an din viata mea de pana acum. Ma gandeam sa scriu la subiect si sa nu fac din aceasta revenire un text de comentat. Nu pot insa, in primul rand pentru ca tot timpul care a trecut de la ultimul meu post incoace a fost destul de dur cu mine, dar am avut alaturi niste oameni minunati, as zice chiar multi 🙂 care m-au sustinut si s-au bucurat de fiecare pas inainte.Am invatat in timpul asta ca fericirea sta in foarte putin si putinul acela este normalitatea zilei obisnuite care nu-ti ofera nici bucurii prea mari cum nu-ti aduce nici tristeti prea adanci. Ii multumesc Ralucai Raduta pentru ca, desi o cunosc doar virtual, ceea ce a scris aici din 18 mai incoace a fost o lectie de viata.

Ca pediatru nu mai esti demult doar pentru tine si ai tai. Timpul ti se imparte intre alti parinti cu alti copii care au alte probleme, pe care de fiecare data incerci sa le rezolvi. Timpul tau nu e doar al tau. E al telefonului care suna, e al gandurilor ca cel pe care incerci sa-l tratezi e bine, e al garzilor albe, e al zilelor de la cabinet…uneori imi doresc sa fiu doar un om obisnut cu un singur job ( greu de crezut in tara asta :D) …dar chiar si atunci imi dau seama ca dupa o vreme nu as putea . De partea cealalta a baricadei la urma urmei sunt un simplu om. Numerele din  telefon din categoria “doamna x” sau ” mama lui y” sunt atat de multe ca nu ar incapea cred intr-o agenda uzuala de buzunar. De fiecare data parintele ” de la cealalt capat al firului” ma stie. Eu , de cele mai multe ori, dau un search intens sa vizualizez mama, copilul, antecedentele lui, probleme lui, la care dintre joburi ne-am cunoscut :D…daca aceste eforturi de memorie ar costa in calorii as fi extrem de fericita :).

De ce am scris ce am scris? Pentru ca intr-o saptamana cu ajutorul lui Dumnezeu ma voi numi ” medic specialist pediatru”. Pentru ca acest punct reprezinta in sfarsit un target atins, unul pe care cei care devin economisti, ingineri, profesori il ating dupa 4-5 ani de la majorat. Pentru ca examenul asta nu dureaza doar de 2 saptamani, ci de o viata. Pentru ca am adunat in urma atata munca si atata strugle, pentru ca e greu sa ai o sotie medic, pentru ca e chiar ingrat sa ai o mama pediatra…pentru ca un croitor nu are niciodata haine potrivite sau un bucatar nu are niciodata mancare acasa.Pentru ca in ultima luna toti copiii examinati de mine printre orele nesfarsite din biblioteca sau de somn putin au fost mai sanatosi decat Andrei. Pentru ca azi noapte am fost medic acasa. Pentru ca si copilul meu face febra. Pentru ca meseria asta nu e doar o meserie, pentru ca cei ca mine nu se opresc aici.Continua zilnic.

Pentru ca eu si colegii mei vrem sa nu fim doar respectati sau huliti. Pentru ca vrem sa fim intelesi. Pentru ca iti trebuie pasiune si daruire ca sa faci aceasta “meserie”. Medic si meserie nu mi se pare ca merg impreuna. Esti pediatru full time, e ca si cand ai o alta identitate permanent.