Vechiul si noul - Mamica Pediatru

Se incheie un an..inca un an din viata noastra, un an complicat si greu. Acum un an inca alaptam si ma pregateam cu frenezie sa organizez inca un revelion. Ce ne-am dorit noi doi ca dupa nunta nimic sa nu schimbe relatiile cu prietenii a fost una, lucru care nu s-a mai putut realiza si dupa Andrei. Anul acesta a debutat furtunos cu rotaviroza care ne-a tinut 9 zile internati, o zi de nastere amanata si o reintoarcere la serviciu mai repede decat gandeam acum fix 365 zile. Eram boema si eram fericita acum un an. Radu mereu a spus ca nasterea si alaptatul mi-au pus un val pe ochi si astfel am fost mai linistita si mai calda, mai putin aprinsa in tot ceea ce faceam. Imi amintesc cat de incantata eram de musafirii mei, cum ma pregateam de trecerea in noul an fara sa am mari perspective sau dorinte, doar savurandu-l pe Andrei. Recunosc ca dorinta mea cea mare era sa manance 🙂 , el fiind atunci si pe alocuri pastrandu-si caracterul de copil mofturos.

Astazi a trecut un an.Sunt de garda, nu la spitalul de stat, intr-un loc foarte frumos aranjat si cochet. Printr-o sansa a sortii am avansat si in spitalul de stat unde sunt linia 2. Am mai trecut printr-un loc placut unde sper sa ma rentorc sa povestesc ce ador eu mai mult, puericultura. Ne-am mutat! Da, acum un an nici nu visam.Ce e drept pe 31 decembrie ne-a fost aprobat dosarul al fondul de garantare dar noi habar nu aveam ce va sa vie. Da a fost un an de referinta. Dar greu! Imi e dor de Andrei bebelus pe fiecare zi care trece si-mi amintesc cam cat de mult imi doream sa treaca vremea mai repede atunci, sa am un baiat mare sa ma joc cu el, sa vorbim, sa ne intelegem, sa DOARMA!!! Eu nu mai sunt eu de dinainte de Andrei si probabil ca nu voi mai fi niciodata.

A fost in definitiv un an greu pe care ma bucur ca-l terminam.A fost un an al marilor incercari , chiar si pe plan personal. Am realizat dupa ce initial m-am zbatut sa inteleg “de ce” cat de putin conteaza …forma fara fond, cuvintele care dor, dar care sunt aruncate la intamplare, am realizat o data in plus cat de singuri suntem de fapt in viata si cat de norocoasa sunt ca am langa mine oameni pe care te poti baza. Putini!

Sper ca ai mei sa nu citeasca de fapt niciodata ce am scris pentru ca da, nu avem o relatie deschisa si recunosc imi e ….rusine?! Habar nu am….dar vreau sa spun ca nu exista fericire mai mare pentru un copil decat fericirea parintilor lui. Toata adolescenta am sperat sa pot sa traiesc acea zi in care tata sa fie mandru ca ma are, ca am realizat ceva, ca am o familie, un copil, o casa. Am stiut dintotdeauna ca tata va fi bunicul ideal, bunicul din povesti, bunicul meu cel pe care l-am iubit nespus exista acum si pentru Andrei. Tata este mai mult decat bunic, pentru el Andrei este fericirea suprema, intra pe usa povestind despre el desi sta zilnic cam 12 ore la noi.. Mama este mai greu de inteles , chiar si pentru mine, e insa o mandrie in ea pe care nu prea am priceput-o initial, Andrei e ca un trofeu, rivalizeaza cumva cu meseria pe care trebuie sa recunosc ea mi-a ales-o.

Si totusi ma bucur ca se termina anul si ma bucura aceasta garda linistita in care, majoritatea pacientilor care apeleaza la privat o fac maxim telefonic fiind mai degraba absenti din peisaj, majoritatea pe la munte la noi sau pe alte meleaguri. Astept ziua de maine dimineata, sa vina Radu sa ma recupereze de la spital si sa plecam noi 3 in mini-vacanta asteptata. Chiar daca mai stam cateva zile in capitala faptul ca suntem toti 3 LIBERI in ACELASI timp a devenit un lucru pe cat de pretios pe atat de rar.

Imi doresc sanatate in 2011, imi doresc liniste, imi doresc sa gasesc calea si sa-mi respect promisiunile facute mie, imi doresc sa fim toti fericiti.Si voi! La multi ani!

Toate articolele din acest blog sunt scrise de Irina Costache, medic pediatru.