Mai mult mamica decat pediatru

Azi e ajunul..Ajunului si sunt de garda. As fi vrut initial sa-mi gasesc cateva momente libere si sa va povestesc ceva dragut, gen despre biberoane sau cum sa alaptam.
Acum insa sunt napadita de un caz ingrozitor de trist pe care-l pastoreste spitalul unde lucrez de aproximativ 4 luni. O fetita de nici 6 luni cu ochii vii, albastri incastrati intr-un corp moale ca o carpa, care respira cu dificultate.O mama si o bunica distruse langa ea pt ca acest copil moare.Nu azi cel mai probabil, dar candva in viitorul apropiat. Copilul acesta a aparut pe lume intr-o familie de tineri ca noi toti.. Are hainute de calitate pe ea, are hainute pe care fetitele voastre le poarta …hainutele acelea dragute pe care scrie “grain de blue”. Are cele mai scumpe jucarii de pe piata si cele mai dragute paturici.

Are langa ea o mama ingrozitor de trista, care plange mereu. Tatal fetitei nu poate suporta durerea si-si gaseste linistea la serviciu. Cei 2 tineri par de nereconciliat. Mama nu-l iarta pt (ne)actiunea lui, iar ea nu vrea sa-si ia copilul acasa de teama. Teama de a muri…cu ea. Boala pe care o are este o boala genetica, se numeste amiotrofie spinala tip I sau Wernig-Hoffman. Copilul diagnosticat cu aceasta boala moare in primul an de viata . Muschii ei raman atat de sa zicem “nedezvoltati” astfel incat si cei respiratori nu fac fata si decesul apare prin insuficienta respiratorie. In acest moment copilul lupta pt fiecare gura de aer cu niste ochi vii care iti raman intipariti in memorie. Copilul acesta intelege si simte pt ca este perfect normal neurologic.Este un copil care plange ca plange mama, plange ca o doare….plange pt ca simte ca oboseste.

Mai sunt boli triste.Imi amintesc cu rusine maxima cum acum 3 ani in culmea fericirii relatiei mele cu Radu am mers intr-un team-building la Rucar. Acolo am fost cazati intr-o pensiune de basm, ceva care depasea puterea noastra financiara si aveam impresia ca toata lumea este a mea si ca e o noua luna de miere in doi. Am vrut sa ne odihnim la pranz si deasupra se auzeau tropaituri si chicoteli ale unor copii care m-au exasperat. Ma intrebam de ce nu ii scot afara la aer curat si trebuie sa tropaie in interior…in capul meu??? In aceeasi seara la masa ma plangeam colegelor de acest aspect. Unul dintre participanti a spus ceva atunci gen: fii bucuroasa daca un copil merge si savureaza-i fiecare pas, sa i-l sorbi dc ai putea pentru ca pentru baiatul lui ar putea fi ultimul.

Copilul de deasupra avea amiotrofie spinala tip II. Este o boala asemanatoare, in care decesul este amanat dincolo de prima decada de viata.

Nu stiu si NU VREAU sa simt ce simt acesti oameni. Dar incerc sa-mi imaginez si sunt ingrozita. Sper ca maine, de ajun,Azi e ajunul..ajunului si sunt de garda. As fi vrut initial sa-mi gasesc cateva momente libere si sa va povestesc ceva dragut, gen despre biberoane sau cum sa alaptam.
Acum insa sunt napadita de un caz ingrozitor de trist pe care-l pastoreste spitalul unde lucrez de aproximativ 4 luni. O fetita de nici 6 luni cu ochii vii, albastri incastrati intr-un corp moale ca o carpa, care respira cu dificultate.O mama si o bunica distruse langa ea pt ca acest copil moare.Nu azi cel mai probabil, dar candva in viitorul apropiat. Copilul acesta a aparut pe lume intr-o familie de tineri ca noi toti.. Are hainute de calitate pe ea, are hainute pe care fetitele voastre le poarta …hainutele acelea dragute pe care scrie “grain de blue”. Are cele mai scumpe jucarii de pe piata si cele mai dragute paturici.

Mai sunt boli triste.Imi amintesc cu rusine maxima cum acum 3 ani in culmea fericirii relatiei mele cu Radu am mers intr-un team-building la Rucar. Acolo am fost cazati intr-o pensiune de basm, ceva care depasea puterea noastra financiara si aveam impresia ca toata lumea este a mea si ca e o noua luna de miere in doi. Am vrut sa ne odihnim la pranz si deasupra se auzeau tropaituri si chicoteli ale unor copii care m-au exasperat. Ma intrebam de ce nu ii scot afara la aer curat si trebuie sa tropaie in interior…in capul meu??? In aceiasi seara la masa ma plangeam colegelor de acest aspect. Unul dintre participanti a spus ceva atunci gen: fii bucuroasa daca un copil merge si savureaza-i fiecare pas, sa i-l sorbi daca ai putea pentru ca pentru baiatul lui ar putea fi ultimul.

Copilul de deasupra avea amiotrofie spinala tip II. Este ceva asemanator in care decesul este amanat dincolo de prima decada de viata.

Nu stiu si NU VREAU sa simt ce simt acesti oameni. Dar incerc sa-mi imaginez si sunt ingrozita. Sper ca maine, de Ajun, cea mica sa primeasca primul si ultimul brad din viata ei, sper ca parintii ei sa fie suficient de tari incat sa o ia acasa si sa o fericeasca cate zile vor mai fi sa fie si sa inteleg si eu candva DE CE?

Pana atunci ma intorc acolo unde ma intorc zilnic cand mizeriile meschine ale vietii ne inconjoara, acasa la ai mei baieti si sunt multumita si impacata ca ii am si sunt ai mei si sunt BINE. Asta seara numai cu gandul, dar maine abia astept sa-i am langa mine sub brad. Si sunt multumita.

In viata e bine sa ne multumim cu putin.Craciun Fericit! Imi doresc sa primeasca primul si ultimul brad din viata ei si ca ai ei parinti sa fie suficient de tari incat sa o ia acasa si sa o fericeasca cate zile vor mai fi sa fie si sa inteleg si eu candva DE CE?

Pana atunci ma intorc acolo unde ma intorc zilnic cand mizerile meschine ale vietii ne inconjoara, acasa la ai mei baieti si sunt multumita si impacata ca ii am si sunt ai mei si sunt BINE. Asta seara numai cu gandul, dar maine abia astept sa-i am langa mine sub brad. Si sunt multumita.

In viata e bine sa ne multumim cu putin.Craciun Fericit!